Activități filantropice și misionare ale asociaților străine în bisericile creștine din România, sub supravegherea Securității

Studiul l-am publicat prima dată în volumul: Familie, comunitate, filantropie. Biserica în perioada regimului comunist, editori: Radu Ciuceanu, Anca Natalia Rusu, Editura Cetatea de scaun, 2020. 

După 1947, odată cu instalarea regimului comunist, multe dintre cultele creștine au fost privit cu ostilitate de către autorități, unele fiind cel mult tolerate, alte au fost catalogate ca „secte” și, în consecință, interzise. Atitudinea extremei stânga față de Biserică (indiferent de denominațiune) a fost determinată și de ateismul declarat al unora dintre cei care au condus destinele României mai bine de patru decenii, o altă cauză a reprezentat-o disidența liderilor Bisericilor față de politica P.C.R.. Cei mai mulți dintre cei care au supraviețuit anilor de detenție au continuat să opună rezistență și după eliberare, dorința lor fiind doar să fie lăsați să funcționeze în legalitate. Exemplul Bisericii Greco-Catolice sau a asociației Oastea Domnului.

Într-un document al Securității din 1983, religia este definită ca „o formă a conștiinței sociale reprezentând, în esență, reflectarea falsă, deformată în conștiința oamenilor, a lumii reale”, despre Creștinism se menționează că „a apărut în a doua jumătate a secolului I al erei noastre, în Asia Mică, începutul existenței sale fiind marcat de așa-zisa naștere a lui Isus Hristos”, iar referitor la Biblie se menționa faptul că ea „cuprinde mituri și legende, precepte religioase și norme morale care exprimă ideologia claselor dominante, propovăduind pasivitatea, supunerea, umilința.”[1]

Conform aceluiași document, ca urmare a decretului nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor, în România activau legal 14 culte religioase: cultul Ortodox, cultul Romano-Catolic, 4 culte protestante (Reformat, Unitarian, Evanghelic Lutheran maghiar și Evanghelic Lutheran german), 4 culte neoprotestante (Baptist, Penticostal, Adventist de ziua a șaptea, Creștin după evanghelie), cultul Mozaic, cultul Musulman, cultul Creștin de rit vechi (lipovenesc) și cultul Armeano-Gregorian.

Citește și Traian Dorz, în dosarele Securității (1947-1989)

În ilegalitate funcționau două culte: Greco-Catolic și Stilist, cinci secte: Martorii lui Iehova, Adventiști Reformiști, Adventiști-Protestanți, Penticostali-disidenți, Năzărineni și încă opt grupări religioase: Oastea. Domnului, Penticostali de ziua a șaptea, Treziții Domnului, Hristofilia, Biserica Apostolică Universală, Adventiști de ziua a șaptea rămași pe bază veche și Meditație Transcendentală.

Unele culte, secte sau grupări religioase menționate, îndeosebi cele ilegale, „au un caracter antisocial, chiar antistatal prin dogmele, preceptele și ideile pe care le propagă în rândul adepților”, iar o mare parte a acestora, conform Departamentului Securității Statului, „sunt coordonate și dirijate de centre cultice și sectante din străinătate.”[2]  

Cu privire la Biserica Romano-Catolică, se informează că în perioada 1948-1950, clericii și  episcopii, instigați de Vatican, „au desfășurat acțiuni contrarevoluționare împotriva statului democrat popular și au sprijinit material și moral rezistența Greco-Catolică.”[3] Nu este cruțat nici trecutul unora dintre reprezentanții de naționalitate maghiară afiliați cultelor protestante, despre care aflăm că au făcut parte din diverse formațiuni politice: Partidul Ardelean Maghiar, Partidul Reînnoirii Maghiare, Partidul Crucea cu Săgeți. „Ca urmare a acțiunilor de instigare desfășurate de cercurile și grupările emigrației maghiare din străinătate, unii clerici au manifestări naționaliste și iredentiste maghiare.”[4]  

Cercetătoarea și publicista Ruxandra Cesereanu, nepoată de bunic a preotului greco-catolic Vasile Cesereanu, deținut politic din cauza convingerilor religioase, apreciază că Biserica Romano-Catolică, deși a suferit persecuții, a fost tolerată de comuniști din pricina majorității credincioșilor care erau etnici maghiari, „regimul dorind să evite acțiuni care puteau fi interpretate de Ungaria ca fiind îndreptate împotriva minorității maghiare.”[5]

Citește și Academicianul Radu Ciuceanu, urmărit de Securitate în Călan

În perioada 1973-1983, cultele neoprotestante „sub influența propagandei ostile desfășurate de cercurile și grupările reacționare religioase din exterior, în ultimii 10 ani, o serie de persoane refractare și fanatice din cadrul cultului Baptist, au fost atrase la acțiuni de natură să lezeze politica statului nostru în domeniul cultelor.” Conexiunile cu exteriorul s-au făcut pe baza corespondențelor interceptate, în cadrul tuturor cultelor; recunoscute, ilegale sau considerate secte. Fie că a fost vorba despre corespondențe între reprezentanți ai cultelor din țară cu asociații străine, apeluri umanitare sau scrisori de solidaritate din partea disidenților români din exil. Aceeași rigurozitate a fost manifestată de Securitate și anterior perioadei 1973-1983.

Într-o adresă trimisă de locotenent-colonelul Anculia Mioc şi maiorul Derscanu Gheorghe din Direcţia I – Departamentul Securității Statului către Direcţia Regională de Securitate Brașov, datată la 25 octombrie 1967, se raporta cu privire la activitatea de ajutorare a preoților şi laicilor catolici desfășurată de asociațiile „Palatinus” din Elveţia şi „Caritas” din Viena: „Asociațiile «Palatinus» din Elveția și «Caritas» din Viena, au luat ființă după anul 1945, având ca scop, «ajutorarea materială» a unor preoți și laici catolici din țările socialiste. Fondurile bănești ale acestor asociații provin în cea mai mare parte de la Vatican, iar restul, din donațiile diverselor persoane din străinătate (…)”[6]

Ambele asociații și-ar fi creat în țările socialiste (inclusiv România), o serie de relații în rândul preoților, călugărilor și a unor credincioși catolici, la recomandarea cărora, se menționează în adresa citată anterior, „se trimit «celor nevoiași» pachete cu obiect» de îmbrăcăminte, încălțăminte, aparate de radio sau chiar autoturisme, bani (în valută străină) «pentru nevoile bisericii»”.

Citește și Victor Isac, arestat dintr-o sala de clasă a școlii din Călan

Numele și adresele persoanelor care trebuie ajutate „sunt trimise acestor firme de acei preoți, călugări sau laici care sunt cunoscuți în occident ca «loiali credinței catolice», fie prin poștă, fie prin turiști sau vizitatori care vin în R..S. România.”[7] Acest gen de ajutoare s-ar atribui numai acelora care sunt recomandați „buni catolici care-și păstrează credința”[8]

Cu privire la „unii emisari ai Vaticanului care vin în țara noastră sub diferite acoperiri”, se raporta faptul că ar contacta o serie de laici din diferite orașe – unii dintre ei fiind cunoscuți că au primit ajutoare din partea asociațiilor amintite – „de le care culeg și informații referitoare la situația bisericii, a unor preoți și călugări, pe care apoi le folosesc în scopul denigrării țării noastre.”[9]

Printre primii lideri comuniști în discursul cărora întâlnim poziția radicală față de Biserica Greco-Catolică a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, care constata că „cercurile clerului catolic nu au o atitudine potrivită cu regimul democratic al României, cu interesele țării și ale poporului (…) Nu este admisibil ca cercurile clerului catolic să abuzeze de posibilitățile pe care le au de a-i influenta pe credincioși, pentru ca urmând directivele Vaticanului să utilizeze biserica drept mijloc de propagandă îndreptată împotriva orânduirii democratice și menita sa slăbească voința poporului de a-și apăra independenta împotriva imperialiștilor străini.”[10]

Citește și Constantin Noica (n. 1909 – d. 1987). Cu Securitatea pe ultimul drum

Acest model de discurs al președintelui Consiliului de Stat al R.P.R. a fost preluat și de Nicolae Ceaușescu. În expunerea din 5-7 septembrie 1979, la Consfătuirea de lucru de la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, șeful statului evidenția pericolul extern de manipulare a libertății religioase:

„Asistăm pe plan internațional la încercarea de a transforma unele culte și unele elemente ale cultelor într‐un instrument al politicii de amestec în treburile interne ale diferitelor țări, împotriva forțelor care acționează pentru dezvoltarea progresistă a lumii. Noi considerăm că religia nu trebuie și nu se poate amesteca în politică, orice încercare de a face acest lucru trebuie combătută pentru că, vrând‐nevrând, în felul acesta ea ajunge un instrument în mâna reacțiunii.”[11]

„Activitatea dușmănoasă a Vaticanului” a reprezentat una dintre obsesiile regimului totalitar de stânga, multe activități filantropice ale comunității catolice fiind suspectate de spionaj. În 1969, de exemplu, Securitatea informa faptul că „la propunerea preotului Haic Ernest, șeful «misiunii catolice române» din R.F. a Germaniei, despre care sunt date că este folosit de serviciul de spionaj al Vaticanului, ca rezident pentru R.S. România, organizația «Ajutorul bisericii în lipsuri» acționează pe teritoriul țării noastre prin Institutul «CARITAS».”[12]  

Citește și Poetul Adrian Păunescu, descris de presa română din exil

Alți „emisari ai Vaticanului care au venit în țara noastră” sau în relații cu cei din comunitatea catolică mai sunt raportați: Podskalski Gerhard, născut la 16 martie 1937 în Saarbrücken, stabilit în München, unde a funcționat ca preot romano-catolic. „Începând din anul 1969 ne-a vizitat țara în mai multe rânduri ultima dată în anul 1971 când a participat la Congresul de Bizantinologie.A manifestat și manifestă interes pentru culegerea de informații despre situația fostului cult Greco-Catolic a deservenților acestuia din țara noastră, a contactat foști clerici greco-catolici cunoscuți cu preocupări clandestine.În anul 1970 a publicat un articol în care a denaturat și răstălmăcit adevărul libertăților religioase din România. Este adversar al comunismului.”[13]

Rauch Albert, domiciliat în localitatea Regensburg din Germania, secretar al Comisiei Ecumenice a Conferinței Episcopilor Germani. „Îl însoțește peste tot pe episcopul GRABER și cardinalul DOPFNER. Cunoaște limba română. A fost în nenumărate rânduri în țara noastră, contactând diferite persoane și făcându-și peste tot relații, având o comportare suspectă.”[14]

Szőcs Dénes, călugăr franciscan originar din Odorheiul Secuiesc, emigrat în SUA. „A vizitat țara noastră de mai multe ori, ultima dată în 1971 (…) a cules date despre situația franciscanilor din Transilvania, a contactat mai mulți franciscani îndemnându-i la activitate. A scos în exterior un raport și o împuternicire pentru ca un preot străin să-i reprezinte pe franciscanii din țara noastră la un congres în Columbia.”[15]

Citește și Dina Câmpeanu, soția lui Radu Câmpeanu, despre Vadim Tudor, în 1985: „Își lingușește fără limită stăpânul”

Müller Hans Florian,originar din comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța, emigrat din țară înainte de 23 August 1944. Preot în localitatea Durbach din Germania: „activează în cadrul misiunii catolice pentru România, informându-se permanent pentru situația din țara noastră. A contribuit pentru rămânerea în exterior a lui Menges H. Nu este cunoscut cu atitudini ostile țării noastre, are relații cu diferiți prelați romano-catolici din țara noastră.”[16]

Weber Otto, preot catolic în München, „s-a ocupat cu culegerea de informații despre situația preoților romano-catolici din țara noastră și atitudinea populației față de regim. În 1964 a venit în țara noastră sub nune fals. A fost lucrat informativ de Inspectoratul județean Neamț. În ultimul timp nu a mai sosit în țara noastră, dar a trimis cunoștințe care au luat legătura cu unii preoți romano-catolici.”[17]  

Specht Gerhard, născut la 25 martie 19412 în Germania, profesor la un Institut teologic și membru în conducerea organizației catolice Caritas Internationalis. Cu privire la el se raporta că „din 1966 vine în fiecare an în țara noastră. A contactat preoți romano-catolici (unii cu activitate ostilă) și laici de naționalitate germană, care au rude ori au fost în vizită în R.F a Germaniei. Suspectat că se ocupă cu culegerea de informații referitoare la situația bisericii catolice din R.S. România, relațiile dintre biserică și stat etc.”[18]

Citește și Vadim Tudor, despre „o oarecare Monica Lovinescu”

Julius August Döpfner, fost episcop de Würzburg, arhiepiscop de Berlin în perioada 1957-1961, iar apoi arhiepiscop al Arhidiecezei de München și Freising. „Cu prilejul vizitei în 1971 în țara noastră a avut o atitudine corectă, dar a găsit un prilej de a contacta și pe unii preoți romano- catolici cunoscuți cu atitudini ostile. Când patriarhul Justinian Marina a fost în RFG, Döpfner Iulius a susținut problema refacerii fostei Biserici Greco-Catolice de la noi. A sprijinit și sprijină cu bani și obiecte diferiți preoți catolici din Transilvania și Banat.[19]

Franz König, între 1956-1985 arhiepiscop de Viena și cardinal, care „l-a vizitat pe Justinian Marina în 1967, interesându-se de situația actuală a bisericii romano-catolice din țara noastră, numărul deservenților și câți studenți urmează la teologia din Alba Iulia, comportarea organelor de stat față de biserică, în ce măsura s-a dezvoltat ateismul în România etc. A sprijinit și sprijină cu bani și obiecte diferiți preoți romano-catolici din Transilvania și în special din Banat.”[20]

Daniel Gelsi Giancarlo, preot romano-catolic, născut la pe 3 martie 1940, absolvent al facultății de filozofie și doctor în teologie. „Vine pentru prima dată în țara noastră în anul 1968. În 1968 a scris un articol prin care a adus calomnii poporului român. Vine pentru a șasea oară în țara noastră, creând-și relații în rândul clerului superior ortodox. Se bucură de atenția patriarhului, care i-a acordat titlul, de «protosinghel» și decorat cu «Crucea Patriarhiei» apoi în 1972 a fost înălțat în gradul de «arhimandrit». (…) Are păreri contradictorii cu privire la politica Vaticanului. Pe de o parte declară că este împotriva uniților, dar se interesează de pe poziții unianiste despre stadiul actual al unificării Bisericii Ortodoxe Române.”[21]

Citește și Dorin Tudoran și revista „Agora” (SUA) în rezistența anticomunistă românească din exil

Nestman Leopold, născut în 1919, în Bucovina (Cernăuți). Preot catolic, cu studii superioare la Roma. Profesor de teologie la Iași, Bucureşti și Alba Iulia. Arestat de două ori, în 1949 și în 1957. După eliberare, a plecat din țară (1965), cu pașaport legal. Conform informărilor cadrelor Securității, „contactează preoții romano-catolici care călătoresc ca turiști în țările occidentale, cu scopul de a obține informații despre cultul catolic din România și despre politica statului nostru față de culte. Poartă corespondență cu un număr mare de preoți romano-catolici din Moldova, cărora le trimite diverse ajutoare materiale, prin organizația «Caritas»”.

S-a mai raportat faptul că „sunt indicii că este autorul unor scrisori anonime expediate din străinătate pe adresa conducerii statului nostru, a Departamentului Cultelor și a patriarhului Justinian Marina, care au conținut calomniator la adresa politicii interne și externe a României.”[22]

Cadaru Petru, originar din Doljești, județul Bacău. Preot romano-catolic la Vatican. „A dus activitate fascistă în timpul celui de al doilea război mondial. A plecat din țară o dată cu trupele germane. Contactează turiști români care merg în Italia și în special preoți, față de care aduce injurii și calomnii la adresa conducerii partidului și statului. (…) Trimite prin poștă sau alte căi materiale cu caracter religios și ostil, adresat unor persoane cu funcții în domeniul cultelor.”[23]

Citește și Mihail Sadoveanu, răvășit de durere la moartea lui Stalin

Bremont René, profesor de filozofie la un seminar teologic în Franța. „Începând din anul 1965, ne-a vizitat anual țara, sub acoperire de profesor care studiază folclorul exprimat în țesături și sculpturi, pentru întocmirea unei lucrări cu tema: «Influența dacilor asupra popoarelor latine». Pentru a obține aceste date s-a deplasat în Ardeal și Moldova unde a contactat preoți și călugări romano-catolici și greco-catolici, de la care a cules informații din domeniul cultelor. În străinătate a publicat o carte cu caracter ostil statului nostru. În anul 1970 a fost expulzat din țară și declarat persoană indezirabilă.”[24]

Manternach Kurt Peter Bonifatius, originar din Belgia. „A venit ca turist în România» în anii 1964, 1965 și 1969. S-au obținut date verificate că s-a ocupat cu culegerea de informații din domeniul cultului romano și greco-catolic. În discuțiile ce le purta cu persoanele contactate, aducea calomnii conducerii statului nostru și făcea diferite provocări. Pentru activitatea ostilă a fost expulzat i s-a interzis să mai vină în țara noastră.”[25]

Norbert Gaschler,născut la 6 august 1915, în localitatea Frătăuţii Vechi. A făcut studiile teologice la Seminarul din Iaşi şi a fost hirotonit la 24 iunie 1939, la Iaşi. La 1 august 1939 a fost numit vicar la Rădăuți. În anul 1940 a fost silit să se expatrieze, împreună cu alţi credincioși de origine germană.

Citește și Doi cercetători din Iași și Londra cer ștergerea Elenei Ceaușescu din bazele de date științifice

„A venit ca turist în țara noastră în anii 1965 și 1966, cu care ocazie a contactat numeroși preoți din județele Neamț, Bacău, Iași și Suceava, de la care a cules informații despre cultul Catolic. A îndemnat pe unii preoți să emigreze în străinătate. În prezent face parte din misiunea catolică română din R.F.G. care duce activitate ostilă statului nostru.” Raportat cu legături pe calea corespondenței cu preoți din Moldova, „cărora le trimite ajutoare materiale prin organizația «Caritas»”[26]

Eldo Boreatti, născut la 27 octombrie 1910 la Udine (Italia), a fost hirotonit la 4 aprilie 1937 la Luizi-Călugăra, cu studii teologice la Iași, apoi a funcționat ca preot în Galați, până în anul 1949 când a plecat în Italia cu pașaport legal. „În Italia se ocupă cu contactarea preoților români care merg ca turiști la Vatican, pe care-i supune la diferite provocări cu scopul de a afla care din aceștia au misiuni din partea organelor de securitate, apoi le dă să citească diferite materiale cu caracter ostil statului nostru. Ne-a vizitat e singură dată țara (1966) când a contactat o serie de preoți romano și greco-catolici, precum și franciscani printre care Vamesiu Gh., Ghizan Matei, Rotaru Mirai, Pătrașcu Gh. din Moldova.”[27]

Werenfried van Straaten, născut Philippus Johannes Hendricus van Straaten O. Praem. Preot și activist social romano-catolic olandez. Șeful organizației Biserica în suferință, cu sediul în Belgia și filiale în Franța și Italia. „A venit oficial în țara noastră în toamna anului 1970, pentru a acorda ajutoare materiale clerului și Bisericii Romano-Catolice.

Citește și Cumnatul lui Nicolae Ceaușescu, votat deputat în circuitul electoral nr. 8 Călan

Cum observăm, personalitățile romano-catolice implicate în acțiuni filantropice fie că sunt de origine română sau nu, au dus o luptă dârză pentru principiile morale și creștine în care refuzau să nu mai creadă, deși erau conștienți de riscurile la care se expun. Cazurile profesorului Bremont René, a preotului Manternach Kurt Peter ș.a., declarați indezirabili pe teritoriul României.

Situația nu a stat mai diferit nici în cazul personalităților greco-catolice, cu atât mai mult că acest cult a fost scos în afara legii imediat după 1947.În evidențele securității regăsim, printre alții, pe: Motișan Cornelia, călugăriță greco-catolică, originară din județul Satu Mare, stabilită în Franța unde a funcționat în cadrul organizației catolice reacționare Biserica în Suferință.

„Ne-a vizitat de mai multe ori țara, în anul 1969, venind însoțită de trei emisari ai aceleiași organizații, cu care prilej au cules informații despre situația fostului cult Greco-Catolic și a foștilor deservenți ai acestuia, pe care urmau să le transmită Vaticanului. Pentru activitatea desfășurată, i a-a atras atenția că nu i se va mai permite intrarea în țară. Totuși, a venit și în anul 1971, ridicându-i-se însă imediat dreptul de ședere în țară. În anul 1972 a adresat un memoriu președintelui Consiliului de Stat al R.S.R., solicitând să i se permită venirea în țară. De către noi s-a întocmit o notă propunând-se să i se admită acest lucru.”[28]

Citește și Biografia Elenei Ceaușescu, în „Mic dicționar enciclopedic”, 1972

Todericiu Mircea, preot greco-catolic stabilit în SUA, originar din comuna Cricău, județul Alba: „a venit de mai multe ori în țara noastră, ultima dată în anul 1971. Este interesat în obținerea aprobării pentru ca un număr de foști preoți greco-catolici să meargă să slujească în SUA. În vizitele pe care le-a făcut în R.S. România, a contactat mai mulți foști preoți greco-catolici.”[29]

Aloysius Tăutu, originar din comuna Terebești, județul Satu Mare, istoric și preot greco-catolic, membru al Comisiei Pontificale Istorice, stabilit în Italia. „Preocupat de contactarea unor cetățeni români care merg în Italia ca turiști, pe care-i chestionează asupra situației din România. Trimite ajutoare materiale unor foști preoți Și călugări greco-catolici. Este adversar al iredentismului maghiar, căutând să-și aducă contribuția la dovedirea apartenenței Transilvaniei la teritoriul României.” Totodată, Aloysius Tăutu ar fi fost „arhivarul șef al Arhivelor Vaticanului”.[30]

Mircea Clinet, primul preot al românilor din Milano, între anii 1963-1975, originar din Craiova. „Este susținătorul ideii începerii dialogului dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică și pentru deschiderea unei parohii ortodoxe române la Milano. Are relații multiple în rândul personalităților clericale de la Vatican și din alte țări occidentale.”[31]

Citește și Documente inedite din fondul CC al PCR, făcute publice de Arhivele Naționale

Goia Iacob, originar din localitatea Roșia de Secaș, județul Alba, stabilit în Franța, unde a funcționat în cadrul Misiunii Catolice Române din Paris, raportat ca adversar al regimului totalitar de stânga din România și în legături cu membrii organizației Biserica în Suferință din Franța: „Susținător aprig al «reconsiderării» fostei Biserici Greco-Catolice din România. Întreține relații prin corespondență și ajutorează pe unii foști deservenți ai cultului Greco-Catolic din țară. Contactează turiști români care merg în Franța, solicitându-le anumite servicii în schimbul unor atenții.”[32]

Vasile Zăpârțan, originar din județul Cluj, rectorul misiunii Române Unite cu Roma din München între 1957-1976, raportat de Securitate ca „un dușman înrăit al țării noastre, care contestă orice realizare obținută de regimul român; susținător efervescent al «reconsiderării» fostei Biserici Greco-Catolice. Este înconjurat de elemente deosebit de fanatice și ostile țării noastre, printre care o parte legionari, de care se folosește în ducerea propagandei dușmănoase împotriva  R.S. România.”[33]

Poziția sa critică față de politica din regimul Ceaușescu i-a adus sfârșitul într-un accident de mașină simulat, în drum spre Düsseldorf. Conform generalului Ioan Mihai Pacepa, execuția preotului Zăpârțan a fost ordonată personal de Nicolae Ceaușescu: „Ceaușescu poate fi teribil de violent când are pică pe cineva. Curând după venirea sa la putere a simțit pentru prima dată gustul usturător al criticii publice, venită din partea unui lider emigrant român și reacția sa imediată a fost: „Omoară-l fără milă!”. Omul care l-a criticat a fost Vasile Zăpârțan, un preot emigrant (greco-catolic) care trăia în Germania de Vest și care a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, atât în discursuri publice, cât și în slujbe bisericești.”[34]

Citește și Brătianu Constantin I. C. (n. 1886 – d. 1950)

În ciuda amenințărilor sau a intimidărilor din partea cadrelor securității, asociații ca Amicii Bisericii, Caritas, Palatinus, Ajutorul Bisericii în Suferinţă etc., au continuat să dezvolte o activitatea misionară, social-filantropică şi cultural-educațională apreciabilă. După 1980, Securitatea intensifică supravegherea, după ce au fost raportate tot mai dese acțiuni de ajutorare din exterior. În perioada 1982-1983, raportau autoritățile, Vaticanul ar fi trimis prin organizațiile sale Caritas și Palatinus, peste 2.000,000 dolari și alte dotări ca: autoturisme, aparatură tehnică etc., destinate ajutorării a peste 2.000 persoane.[35]

Tot în perioada respectivă, organizația filantropică Amicii Bisericii era raportată că prin intermediul firmei Abaco Travel Inc din SUA are un contract cu firma românească Comturist și trimite valută între 50 și l00 dolari de persoană, sume în baza cărora sunt făcute colete cu produse românești (conserve de carne, orez, făină, cafea), ce sunt expediate destinatarilor. Au fost expediate astfel de colete la circa 8000 de persoane de pe raza județelor: Iași, Suceava, Botoșani, Galați, Brăila, Sibiu și Timiș. [36]

Ajutorul Bisericii în Suferinţă, fondată în 1947 sub denumirea Ajutorul preoților expulzați din Est (Aide à l’eglise en Détresse), a fost una dintre cele mai implicate organizații în acțiuni de acest gen pe teritoriul României. La început, organizația a fost condusă de preotul Adolf Kindermann și avea sediul într-o mănăstire din localitatea Tongeren, Belgia, mai târziu a fost condusă de preotul olandez Werenfried van Straaten. Scopul declarat al organizației era acela de a sprijini material și moral bisericile, clericii și credincioșii din țările socialiste.

Citește și Fost deputat de Hunedoara și acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului, „susținut cu însuflețire” de furnaliștii din Călan

Din raportările Securității, principalele obiective ale organizației erau: Organizarea rezistenței greco-catolice și a luptei împotriva comunismului; intensificarea propagandei mistice anticomuniste, ostile tarilor socialiste; culegerea de informații cu caracter politic, economic și privitoare la situația cultelor din țările fostului bloc comunist; atragerea și recrutarea de noi aderenți și folosirea lor în „acțiuni dușmănoase preconizate.”[37]

Departamentul Securității Statului notifica și faptul că au fost identificate „o serie de misiuni și biserici ale emigrației române” în cadrul cărora sunt inițiate acțiuni coordonate de către această organizație. Este vorba despre: 1. Misiunea catolică română, cu sediul la Paris, aflată sub conducerea monseniorului Cosma Gheorghe, ajutat de preotul Gherman Petru, „care răspunde și de reprezentanța din Bruxelles, unde face deplasări organizate.” 2. Misiunea catolică română din Munchen, condusă de preoții  Vasile Zăpârțan și Maura Augustin. 3. Misiunea catolică română din Roma-Italia, aflată sub conducerea monseniorului Tautu Alois și a preotului Clinet Mircea, lector la Universitatea catolică din Milano. 4. Biserica Greco-Catolică, cu sediul la Madrid, subordonată preoților Orduna Amalio și Alexandru Mircea din Palma de Mallorca.[38]     

Organul de presă principal al organizației, Buletinul Ajutorul bisericii în suferință, care avea o apariție de două ori pe trimestru, în limbile franceză, engleză, olandeză, italiană și spaniolă, tipărit într-un tiraj de circa 5.000.000 de exemplare, „îndeamnă pe membrii organizației și pe «binefăcători» să participe la acțiunile organizate pe linia «ușurării» situației bisericii în suferință și la intensificarea propagandei împotriva țărilor socialiste.”[39]

Citește și Serbinov Nicolai, basarabean condamnat pentru că „lăuda viața din România burgheză”

Din datele deținute de Securitate, bugetul pe anul 1971 al organizației s-a ridicat la 6.274.561 dolari S.U.A., iar fondul financiar pe anul 1972 a înregistrat „o creștere considerabilă” față de 1971. „De asemenea, au fost expediate în Bulgaria, Cehoslovacia ,R.F.G. Iugoslavia. Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S. ajutoare materiale (colete cu îmbrăcăminte și medicamente) în valoare de 340.l41 dolari.”[40]

Între 8-12 august 1973, la Konigstein, în R.F.G., s-a ținut un congres sub egida episcopatului Ajutorul Bisericii în suferință, la care au luat parte în jur de 400 persoane din rândul clerului vest-german, a preoților și credincioșilor catolici și greco-catolici originari din țările socialiste. Din partea emigrației române au participat episcopul Cristea Vasile și preoții Popa Dumitru, Maura Augustin, Zapârțan F. Vasile, Nicodim Tiberius ș.a. „Ultimii doi au avut o poziție dușmănoasă la adresa R.S, România.”[41] Congresul s-a încheiat cu „adoptarea unei rezoluții prin care sunt adresate noi apeluri opiniei publice mondiale, guvernelor țărilor occidentale și în primul rând Vaticanului, precum și guvernelor unor țări socialiste, în vederea repunerii în drepturi depline a tuturor cultelor religioase, inclusiv a cultului Greco-Catolic.”[42]

Acțiunile organizației, informa Securitatea, vizau în mod expres: organizarea clandestină a Bisericii Greco-Catolice și ajutorarea „materială și spirituală a preoților și credincioșilor greco-catolici nereveniți”, legalizarea Bisericii Greco-Catolice (principiu pentru care nu au renunțat nicio clipă să lupte);  identificarea și cunoașterea tuturor persoanelor care au făcut parte din diverse ordine și congregații greco-catolice înființate în România în perioada 1935-1948, organizarea unei rețele de propagandă împotriva orânduirii social-politice din România și introducerea de materiale cu caracter mistic în țara noastră.

Citește și Harald Siegmund, condamnat în procesul scriitorilor germani, descris de colegul său de celulă Nicolae Steinhardt

Pentru realizarea acestor obiective, „organizația folosește în Occident unele elemente reacționare din rândul emigrației române, preoți, călugări și turiști străini care vizitează țara, precum și unele persoane din România care au activat în cadrul bisericii greco-catolice.”[43]

La fel de implicată regăsim și organizația Glasul Martirilor, înființată în California în anii 1960 de pastoral luteran Richard Wurmbrand, emigrant în S.U.A. după eliberarea din închisoare, unde a ispășit 14 ani din cauza convingerilor religioase. Organizația înființată de el în America se va numi în scurt timp „The Martyr Chhurch” – „Biserica Martirilor”, având ca principal scop ajutorarea victimelor comunismului și a persecutaților religioși din întreaga lume.[44] Reprezentanții organizației sunt etichetați ca „cei mai dușmănoși și activi”. „(…) Cei mai dușmănoși și activi s-au dovedit a fi emisarii organizației religioase intitulată «Acțiunea de ajutorare a Bisericii Martire», condusă de pastorul Wurmbranl Richard (…).” [45]

Exemplele pot continua. De-a lungul celor patru decenii sub comunism, toate cultele religioase, mai mult sau mai puțin, au avut de suferit, iar această perioadă rămâne în istoria fiecăreia dintre comunitățile creștine ca una a curajului, a suferinței și  martirajului.

Dacă unii dintre clerici au ales să se compromită, colaborând cu Securitatea, iată că au fost și fețe bisericești, îndeosebi catolici, care și-au păstrat verticalitatea până la capăt, dând dovadă de empatie și compasiune pentru un popor greu încercat.


Note
  • [1] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securității (in continuare ACNSAS), fond Documentar, dosar nr. 8702, vol. 21, f. 74.
  • [2] Ibidem, f. 75.
  • [3] Ibidem, f. 76.
  • [4] Ibidem
  • [5] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conștiința românească, Editura Polirom, 2005, p. 100.
  • [6] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 1861, vol. 2, f. 99bis.
  • [7] Ibidem,
  • [8] Ibidem.
  • [9] Ibidem.
  • [10] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1952, pp. 139, 140.
  • [11] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 8702, vol. 21, f. 78.
  • [12] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 9777, f. 218.
  • [13] Ibidem, f. 44.
  • [14] Ibidem.
  • [15] Ibidem, f. 45.
  • [16] Ibidem.
  • [17] Ibidem.
  • [18] Ibidem, ff. 45, 46.
  • [19] Ibidem, f. 46.
  • [20] Ibidem.
  • [21] Ibidem, ff. 46. 47.
  • [22] Ibidem, f. 47.
  • [23] Ibidem, ff. 47, 48.
  • [24] Ibidem, f. 48.
  • [25] Ibidem.
  • [26] Ibidem.
  • [27] Ibidem, f. 49.
  • [28] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 7816, vol. 2, f. 129.
  • [29] Ibidem, ff. 129, 130.
  • [30] Ibidem, f. 130.
  • [31] Ibidem.
  • [32] Ibidem, f. 131
  • [33] Ibidem.
  • [34] Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roșii. Memoriile unui șef al spionajului comunist, New York, Editura ziarului „Universul”, 1988, p. 131.
  • [35] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 8702, voi. 21, f. 89.
  • [36] Ibidem.
  • [37] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 7816, vol. 2, ff. 97, 98.
  • [38] Ibidem, f. 98.
  • [39] Ibidem, f. 99.
  • [40] Ibidem, f. 100.
  • [41] Ibidem, f. 101.
  • [42] Ibidem.
  • [43] Ibidem.
  • [44] Radu Bobică, Dicționar de termeni și concepte teologice, Editura Corsei, 2020, p. 743.
  • [45] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 7816, vol. 2, f. 111.