După cel de-al doilea război mondial, la începutul anilor 1950, Ada Orleanu, scriitoare apreciată și premiată de Eugen Lovinescu, s-a mutat în Călan, localitate în care a fost profesoară timp de opt ani. A predat la școala din Călan între anii 1950 și 1958, după 1958 dedicându-se mai mult scrisului, astfel că multe dintre romanele ei au fost scrise în cele două decenii în care a stat aici. Perioadă pe care o evocă în cartea Lumea prietenilor, capitolul „Vecinii de pe ulița mea”.
A început activitatea literară la vârsta de 13 ani, în 1929, pe când era elevă. Debutul publicistic are loc în 1942, cu nuvela „Revedere”. Între 1936 – 1942 a lucrat ca bibliotecară la Casa pădurilor statului, mai apoi secretară de redacția la „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” (1943-1944).
Florea Firan aprecia că Ada Orleanu „scrie romane pentru copii și tineret, în care se identifică un puternic specific național.” Scriitoarea s-a remarcat foarte mult și prin traduceri din scriitori ca Margareta Şaghinian, Alexandros Papadiamantos, Feodor Abramov, Parandowski.
În lucrarea Jurnal (1973-1978), tipărită în 1999 la Editura Silviu Popescu, din Râmnicu Vâlcea, Constantin Mateescu, scriitor, prieten apropiat al familiei Boicescu, îi descrie ca fiind: „Cae Boicescu, înalt, distins, alura lui Valéry Giscard d’Estaing, e un amfitrion fără cusur. Ada Orleanu, mignonă agreabilă, discretă, face o pereche ideală cu Cae. Amândoi vâlceni.”
Citește și Literatura creștină a Oastei Domnului, la Călan, în primul deceniu de la fondare
Au fost prieteni apropiați, dovadă și confesiunile, nu puține, redate în Jurnal: „Boiceştii (ea mignonă, el slab, înalt) fac o pereche venită parcă din vremuri revolute. Ne ospătăm cumplit, bem vin dulce de Malaga şi șampanie de Boemia, cumpărate de Cae de la un magazin din cartier, «secret». Amintiri (ale amfitrionilor) din vremea când erau în «câmpul muncii», hăituiți de «cadre», la Călan (anii ’50)”.
Despre consortul Adei Orleanu aflăm că s-a tras „dintr-o familie de boieri de baștină, al cărui tată a fost prefect de Vâlcea la începutul secolului”, motiv pentru care, cum relatează Constantin Mateescu: „(…) A trebuit să se refugieze 25 de ani în fundul ţării, la Călan, pentru a scăpa de urmărirea atentă (şi ubicuă!) a Securității”.
Printre apropiații ei s-a aflat și Ion Negoițescu, poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu, pe care l-a vizitat. „Zilele acestea a fost pe aici, cu soțul ei, Ada Orleanu. Am stat de vorbă destul de mult. Am şi ieșit în niște seri. Ada dorește intens să păstreze contactul cu noi care-i părem grozavi.”
Ion Negoițescu a făcut parte, în 1947, din juriul care i-a acordat premiul Asociației „Eugen Lovinescu” pentru proză.
Originea „nesănătoasă” a ei și a soțului și-au lăsat amprenta asupra activității sale literare, unele edituri refuzând-o, iar altele amânând-o. Despre „necazurile ei cu editurile” i s-a confesat lui Constantin Mateescu.
La moartea lui Stalin
În martie 1953, moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin a găsit-o pe scriitoare profesoară în Călan. Evenimentul a fost trăit la intensitate maximă în localitate. De la muncitori, la elevi, mulți au părut marcați de veste:
„Eram în clasa a șaptea în Călan, la ora de istorie cu doamna Boicescu, când a intrat cineva în clasă și a anunțat moartea lui Stalin! O colega a sărit peste bănci și pe geam a sărit afara de plâns! Doamna profesoară a fost indignată, neînțelegând gestul colegei!”, spune Doina Iordan, fostă elevă a Adei Orleanu.
Păstrate în Arhivele Naționale, rapoartele interne ale Partidului Muncitoresc Român descriu modul în care moartea lui Stalin a fost trăită în România. Se estimează că la nivel național, în intervalul 6-9 martie, s-au desfășurat adunări, mitinguri și alte manifestări dedicate memoriei defunctului, unele spontane, cele mai multe organizate. Se apreciază că toate aceste adunări au strâns aproximativ șapte milioane de persoane care l-au deplâns.
Centru siderurgic de importanță majoră, Călanul s-a alăturat în evenimente comemorative celorlalte mari centre industriale din țara noastră. Cea care a dominat a fost mai degrabă teama decât prețuirea pentru fostul lider al URSS, un sentiment combinat cu ipocrizia și cu lașitatea. Oficiosul Partidului Comunist Român, Scânteia, publica cum „la colțurile roșii de la Combinatul Siderurgic «Gheorghe Gheorghiu-Dej», la uzinele «Victoria» Călan, la atelierele C.F.R. Simeria etc., au fost așezate portrete îndoliate ale tovarășului Stalin.”
Citește și Istoria cenaclului „Radu Stanca” din Călan
În 1972, se presupune, scriitoarea s-a mutat în București, unde și-a continuat activitatea culturală și literară. „De la Bucureşti, prozatoarea Ada Orleanu, cu soțul dumneaei, domnul Boicescu, emanau, respirau indicibilul aer de civilitate interbelică”, scria Constantin Mateescu.
În capitală „locuia într-un apartament de la etajul patru al unui bloc de pe Frumoasă, în apropierea palatului „cu lei” de pe Victoriei. (…) Pe masă găseam întotdeauna mașina de scris cu o foaie de hârtie dactilografiată doar pe jumătate, creând vizitatorului impresia, poate dorită, că tocmai fusese întreruptă de la lucru”.
După decesul soțului ei, scriitoarea a fost aproape de suicid. Începuse deja să se îmbolnăvească, starea fizică se degrada cu fiecare zi. „Ada Orleanu a ieșit alaltăieri din spital. Se simte rău. Își spune păsurile. E singură, nu știe ce să facă, se chinuiește. Vrea să se sinucidă. Încerc, neputincios, cuvinte de îmbărbătare. Plânge în hohote.”
Ada Orleanu s-a stins din viață (prin suicid) în 23 iulie 1990.
