Adrian Păunescu, scriitor apreciat de unii, blamat de alții, fonda în 1973 Cenaclul „Flacăra”. Inițial, Cenaclul se ținea în fiecare zi de luni la Teatrul „Ion Creangă” din capitală. Cu timpul, evenimentele s‐au transformat în turnee. Turnee organizate „cu aprobare de sus, de la partid.”
Activitatea publicitică
Adrian Păunescu a fost redactor la revista Amfiteatru (1966-1968), redactor-șef adjunct la România literară (1968-1970), redactor-șef adjunct la Luceafărul (1970-1972). În perioada în care a fost redactor-șef adjunct al revistei Luceafărul, a studiat timp de un an în Statele Unite, în cadrul International Writing Program. În anul următor a devenit redactor-șef al revistei Flacăra, „din care face o publicație teatral-justițiară şi dinamică, în conformitate cu temperamentul lui.” (Alex Ștefănescu)
Din același an, luna februarie, a început activitatea Cenaclul „Flacăra”, „care este mai mult decât un cenaclu, şi anume un ansamblu de muzică folk şi poezie, şi care devine în cele din urmă un fenomen cultural şi politic. însoțit de redactorii săi de la Flacăra, de cântăreți, scriitori şi actori consacrați, ca şi de tineri talentați descoperiți de el însuși, Adrian Păunescu întreprinde turnee în țară şi organizează spectacole de șapte-ore pe stadioane (…), însuflețindu-i pe participanți până la o stare de exaltare colectivă.” (Alex Ștefănescu)
Cenaclul „Flacăra”, în slujba cultului personalității soților Ceaușescu?
Sunt și alte voci care susțin că cenaclul „a fost de fapt o manifestare în slujba cultului personalității, cu o tendință naționalistă puternică, care a influențat evoluția elementelor naționaliste în reprezentația liderului român.” (Máté Erzsébet ) Tot în direcția aceasta, se argumentează că cenaclul condus de scriitorul Adrian Păunescu „a servit scopurilor şi intereselor regimului Ceaușescu, nefiind altceva decât o formă de kitsch ultra-naționalist ce rezona perfect cu ideologia regimului de proslăvire a geniului românesc, a culturii române excepționale, a valorilor sale milenare manifestate în mod continuu şi ascendent de la epoca aurului la epoca de Aur.”
Ruxandra Cesereanu îl vedea și ea ca pe un „colaborator marcant al regimului Ceaușescu.” Pe de altă parte, istoricul Adrian Cioroianu evidențiază că termenii „țară” sau „iubire” apăreau de mai multe ori decât numele președintelui Ceaușescu.
Adrian Păunescu, în descrierea lui Gabriel Dimisianu
Cu referire directă la personalitatea poetului, Gabriel Dimisianu îl descrie „posesiv şi achizitiv, însetat nu numai de laude, ci şi de bunuri pământești de tot felul (…) Era şi om cu umor Adrian Păunescu, ceva ce îndeobște le lipsește persoanelor prea pline de sine. Plin de sine şi el era, dar nu până acolo încât să nu observe hilarul din viața, comicul fără voie al unor situații în care alții sau el însuși se întâmpla să ajungă. Întorcea atunci totul în râs, în șarjare şi persiflare. Își îngăduia şi marele lux intelectual al autoironiei.”
Cenaclul „Flacăra”, la Călan
Prima sa venire în localitate a avut-o în toamna anului 1981, 15 septembrie, într-un turneu cu Cenaclul „Flacăra”. Presa locală notând că: „Peste tot, în orașele Văii Jiului, la Hațeg, Călan, Simeria, Orăștie, întâlnirile tinerilor cu mesagerii cântecului și versului au însemnat veritabile evenimente culturale.”
Citește și Istoria cenaclului „Radu Stanca” din Călan
Cenaclul a continuat să vină în localitate și în 1982, 1983, ultima dată în 1984, într-un turneu despre care își amintește artista Magda Puskas: „(…) În aprilie 1984 am avut un concert la Călan. Tatiana avea o problemă cu măseaua iar eu eram răcită, afară ploua şi nu ne puteam urca pe scenă. Ne-am retras în autocar să îl așteptăm pe Adrian Păunescu, dar el a venit pe alt drum şi astfel nu ne-am întâlnit, dar a constatat că nu eram la concert – a vrut să ne penalizeze, dar am decis să ne retragem. Şi culmea, după o lună de zile, a avut loc spectacolul de la Ploiești, pe stadion. (….)”
După 1990
Adrian Păunescu a revenit aici în 1990, cu Cenaclul „Totuși iubirea” de data aceasta. „Spectacolul a fost total, în sensul că a avut protagoniști de ambele părți, atât cei aflați în scenă, cât și cei aflați în tribună”, scria Cuvântul Liber. Și mai recent într-un alt spectacol în 2004, când a scris poezia „Trăiască Hunedoara, Călanul, România”, recitată de el și cântată de fiul său, Andrei Păunescu, pe scena casei de cultura din localitate.
Trăiască Hunedoara, Călanul, România!
Jurăm credință luptei de-a ne regenera,
să aibă fiecare, dreptatea, munca sa,
jurăm ca adevărul să fie pentru noi
puterea de a scoate Călanul din nevoi,
şi-atât cât ne mai bate o inimă în piept,
Călanul să renască, așa cum este drept,
să reînvățăm ce-nseamnă în viaţă bucuria;
trăiască Hunedoara, Călanul, România!
Adrian Păunescu la Călan, în calitate de senator
Legătura sa cu orașul Călan s-a intensificat după 2004, când a fost ales senator în județul Hunedoara, fapt ce rezultă și din intervențiile sale în Parlamentul României.
În anul 2005, mai mulți angajați ai societății Amidip Călan intrau în greva foamei, solicitând plata drepturilor bănești, care însumau aproape 26 de miliarde lei vechi. Situația se agrava de la o zi la alta, societatea pierzându-și toate speranțele de a mai funcționa. Un an mai târziu, alți șapte foști siderurgiști din Călan intrau în greva foamei, nemulțumiți de faptul nu s-a respectat protocolul încheiat în 19 decembrie 2005 cu autoritățile locale și centrale.
Potrivit contractului colectiv de muncă, cei disponibilizați de Amidip Călan trebuiau să primească, la lichidarea societății, 16 salarii medii nete pe firmă, în total 25 de miliarde de lei vechi. În acest context, pe fondul agravării situației sociale a muncitorilor, Adrian Păunescu avea să aibă o intervenție în Parlamentul României
Adrian Păunescu, în ședința Senatului din data de 20 februarie 2006
„Un fapt îngrozitor este ce se întâmplă sub ochii noștri, fără puterea noastră de a interveni, la Călan, una dintre cele mai teribile vetre ale muncii, o zonă care-şi găsise de lucru, să facă fontă ductilă. Şi au încurcat-o guvernanții, şi din vremea PSD, şi din vremea dumneavoastră, în tot felul de chichiţe avocățești, în așa fel încât rezultatul este: nu se produce nimic, oamenii sunt numai în greva foamei, orașul arată, așa cum am mai spus, ca o zonă lovită de un bombardament nuclear. Şi, în vremea asta, mor oameni şi nimeni nu-i decontează, la marele proces al istoriei.”
Ședință parlamentului din 16 octombrie 2006
În altă ședință a parlamentului, din 16 octombrie 2006, referindu-se la situația de la Călan, întreba în plen: „De ce firma AMIDIP din Călan, a cărei valoare de investiție este de 15 milioane euro, a fost înstrăinată cu mai puțin de 2 milioane euro? De ce noul proprietar dorește închiderea fabricii, vânzarea instalațiilor la fier vechi şi să concedieze pe cei 70 de angajați, câți au mai rămas? Unde ajungem? Toate acestea nu se reflectă în viața de fiecare zi a fiecărui cetățean şi a poporului român în genere? E prea mult!”