Alice Voinescu (născută Steriadi) s-a născută la 12 februarie 1885, în Drobeta-Turnu Severin, a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. Nepoată a lui Constantin Rădulescu Motru. Este cunoscută ca prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. Anterior a obținut licența în filosofie sub îndrumarea lui Titu Maiorescu.
Revenită în țară, în 1915 s-a căsătorit cu avocatul Stello Voinescu căruia i-a dedicat amplul său jurnal.
După ce a refuzat o catedră în SUA și o alta în Franța, începând cu anul 1922, Alice Voinescu a devenit profesor titular de estetică și istoria teatrului la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Între 1932 și 1942 a realizat o serie de conferințe radiofonice pe subiecte culturale și feministe, militând pentru emanciparea și educarea femeilor. În 1940, a condamnat public uciderea lui Nicolae Iorga, nota Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe pagina de Facebook a instituției în martie 2021.
Alice Voinescu a fost pensionată din învățământul superior prin noua lege comunistă a învățământului din 1948, pentru ca între aprilie 1951 și noiembrie 1952 să fie reținută la Jilava, fără a fi judecată sau condamnată. Arestată pentru că asistase la conferințele clandestine pe care filosoful Petru Manoliu le ținea prietenilor săi, Alice Voinescu a declarat, în anchetă, „mărturisesc că n-am înțeles nimic, cu toată voința de a mă ține la curent”.
Citește și Ana Gavrilă Ogoranu, abuzată fizic de Securitate pentru un aparat radio defect primit de soțul ei de la Petru Gheorgheoni
După ce a fost reținută la Ghencea, Văcărești și Gherla, la expirarea internării administrative de 12 luni, în 1952, i-a fost fixat Domiciliu Obligatoriu la Costești, județul Iași, unde a îndurat o serie de abuzuri și tracasări din partea autorităților, cel mai mare dintre ele fiind suspendarea pensiei, constrânsă fiind să apeleze la ajutorul localnicilor sau al prietenilor din București. Paralel, Securitatea i-a interzis mersul la biserică (mai 1953), dar și permisiunea pentru un control oftalmologic (iulie 1953). Totuși, în ianuarie 1954 i-au fost ridicate restricțiile domiciliare, putând reveni la București.
Până la moartea sa (4 iunie 1961), Alice Voinescu a trăit marginal, traducând sau corectând diverse manuscrise, bucurându-se de afecțiunea prietenilor vechi și noi, dar, mai ales, refugiindu-se în jurnalul său, mai scrie sursa citată.
Alice Voinescu, descrisă de personalități culturale
Monica Lovinescu
„Tăcerea exemplară și suferința asumată de Alice Voinescu dezvăluie o certă noblețe a împotrivirii, cultura fiind verificată cu riscurile pe care le presupune. Aceste riscuri, Alice Voinescu le-a înfruntat cu o simplitate ce venea de la gânditorii greci, la școala cărora ucenicise. Locul ocupat de Alice Voinescu în cultura românească nu e unul de împliniri orgolioase. Toată opera ei respiră o onestitate intelectuală atât de deplină, încât o anumită sfială, un fel de asceză cucernică par a o învălui. Ca și Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu este dintre personalitățile ținând, mai degrabă, să se dăruiască semenilor decât unei opere personale. Erau prea multe de făcut în cultura noastră modernă și prea puțin timp pentru unii-rari-să nu considere că l-ar risipi consacrându-l operelor complete”
Arșavir Acterian
„Alice Voinescu a fost pentru mulți oameni din jurul ei un balsam. Generoasă, altruistă, cultivată ca puține femei, plină de un anumit duh al unei anumite înțelepciuni morale și spirituale, ea -printre lecțiile sale inspirate de filozofie și literatură dramatică- inițiase pe meleagurile noastre și o mișcare așa-zis oxfordistă. În ședințele ce-au avut loc săptămânal-destul de frecventate-, asculta confesii dramatice și păsurile celor prezenți. Era o atmosferă de comuniune în care profesoara Alice Voinescu își spunea părerea despre cele auzite”
Andrei Pleșu
„Îmi dau foarte bine seama ce om de calitate trebuie să fi fost Alice Voinescu […]. Alice Voinescu reprezintă un tip uman dispărut astăzi, produs de o lume de asemena dispărută […]. Mare cititoare și comentatoare harnică a lecturilor sale, angajată patetic în traseele labirintice ale credinței, Alice Voinescu e unul dintre acele personaje benigne, cultivate, civilizate, pe care România interbelică le producea, adesea, și pe care răzătoarea comunistă le-a lichidat nemilos, dezlănțuit, fără altă motivație decât utopia grosolană și resentimentul. O grațioasă școală de fete intrată pe mâna unor plutonieri.”
📢 Vrem să auzim părerea ta!
Urmărește-ne pe Facebook Urmărește-ne pe Twitter Urmărește-ne pe LinkedIn
Urmărește-ne pe Google News