Duc în spate fântâna secată, de Vasile Zetu
Adrian Alui GHEORGHE: Poezia lui Vasile Zetu s-a decantat în timp până la expresivitatea din acest volum de excepție, în care cuvintele virtualizează materia, îi absorb energia. Trăitor într-un spațiu în care cerul se face fluviu și pădurea se face cărare, în intimitatea Bucovinei, Vasile Zetu transferă poeziei sale toată prospețimea pe care sufletul o percepe ca pe o mare bucurie de a trăi.
Toate temele și temeiurile și temerile poeziei dintotdeauna se regăsesc în această carte scrisă împotriva clipei ce trece, ca un imn închinat frumuseții care rămâne. Ca orice poet adevărat, Vasile Zetu face o mărturisire fără echivoc: această poezie este a ta, cititorule.
Mai mult, sugerează poetul, acolo unde se termină cuvintele poeziei, descoperi drumul spre teritoriul vast al rugăciunii, acolo unde și durerea și frica și uimirea capătă chipul iubirii. Și nu ai cum să nu-l urmezi, dragă cititorule!
Mircea A. DIACONU: Intelectualizată – și intelectualizată prin interogarea implicită a propriei condiții, sau măcar prin neliniștea, umbră continuă a acestei interogări – poezia lui Vasile Zetu este a unui naturist. Și în sensul viețuirii în elementarul pe care muntele îl mai asigură, dublat de un lexicul aproape dispărut, pe care poetul îl folosește cu o anume bucurie târzie, și în sensul proiectării în toate a unui sens.
Dar și elementarul, și sensul se află în criză. Un subiect în alertă, o amenințare difuză sparge armonia pe care, din amintire, o amintire a cărnii uneori, poetul ar vrea s-o proiecteze în limbaj. Limbajul este el însuși însă neputincios. Tocmai de aceea, Acatist pentru firul de iarbă aș numi aceste poeme care sunt implicit rugăciune.
În fond, dintr-o smerenie care seamănă a mâhnire de pustnic se nasc elegiile lui Vasile Zetu care închină naturii, lui Dumnezeu, un imn indirect, un imn care dă sens amenințării și, în fapt, morții.
Descântec pentru amăgit uitarea, de Ioan Barb
Ioan HOLBAN: Despre o fiinţă a intervalului, căutându-şi jumătatea pierdută cândva, în timpurile mitologice, scrie Ioan Barb în „Descântec pentru amăgit uitarea”.
Narativitatea din poemele lui Ioan Barb are o evidentă, marcată detentă metafizică; în această perspectivă, în evocarea spaţiului identitar al casei părinteşti, lirica lui întâlneşte orizontul mito-poetic românesc, în poeme precum viaţa nu e doar un descântec sau frate peste groapă, unde bradul verde e simbolul funerar al tânărului „nelumit”, al feciorului trecut din viaţă înainte de a-şi împlini bărbăţia.
În asemenea poeme, lirica lui Ioan Barb îşi găseşte timbrul propriu, şansa înălţimii valorice.
#plânsul, de Florina Zaharia
Ioan HOLBAN: Discursul îndrăgostit din „#plânsul” e un exerciţiu stilistic, o provocare care, fixând chenarul unei comunicări de dincolo de codurile canonice de comunicare, trimite cititorul să caute codul secret al intimităţii ce se exprimă în fragmente de jurnal, configuraţia şi simbolistica ascunse, cunoscute doar de cei doi – autor şi destinatar „intern” al textului -, urmărindu-i la locurile lor de întâlnire – un colţ de stradă, semnul recunoaşterii fiind „o floare în mână”, cuibul ocrotit, bine păzit, sala de cinematograf, camera-celulă, a trecutului şi aşteptării.
Transferul fiinţelor interioare şi jocul ambiguităţii se desfăşoară într-un decor mereu luminos, pe o insulă care cântă şi unde se aud bătăile inimii în aerul „tras de cai albi”, oferind un flux energetic în plus poveştii pasiunii devastatoare din jurnalul copilei; astfel, zborul amplu, planat, al unei păsări cu pene albe nu e spre înalt, nu e un simbol ascensional, ca în atâtea alte paradigme lirice, ci un mod de a se muta unul în celălalt, fiinţa ieşind din închiderea şi apăsarea camerei-celulă pentru a primi (in)consistenţa aerului.
Planetă dificilă, de Adrian Popescu
Titu POPESCU: Uşor adus de spate, ca S-ul frământat de degetele lui Dumnezeu, trece printre noi de parcă ne-ar căuta, dar parcă n-am exista. Dar când ajunge acasă, scrie o poezie cu toată încărcătura amănuntelor, omogenizate, recules şi total dăruit vocaţiei lui literare.
Adrian Popescu este un poet sobru şi calm, care-şi extrage din asumarea umilinţei franciscane încărcătura spirituală a gesturilor celebrative şi ne îmbie la ceremonialuri poetice pure şi ingenue, la un spectacol rezultat din combinarea materialităţii cu imaterialitatea, un spectacol al cuvintelor regizat cu tandreţe, după un secret pe care-l deţine. Numele lui se poate chema talent.
Cât priveşte Italia, îi suntem „veşnic datori”…
Când tac şi tu mă asculţi, de Ottlia Ardeleanu
Felix NICOLAU: „Deloc narativă, poezia Ottiliei Ardeleanu este alcătuită din serii de scenete aproape tragice, dar în care ceea ce contează este o speranță solipsistă, o resemnare ce așterne patină peste detaliile sordide.”
Adrian ALUI GHEORGHE: Un element de „tehnică” în poezia Ottiliei Ardeleanu este descoperirea paradoxurilor din tot ceea ce vede și atrage în textul poetic, o modalitate
de a scoate, de fapt, din banal, o existență, cea umană, care devine spectacu-
loasă doar în funcție de imaginația celui care o trăiește. Suntem doar atâta cât ne imaginăm că suntem. În fond, nu asta încearcă să demonstreze arta dintotdeauna?
Ioan-Florin STANCIU: În ciuda profilului său intim, meditativ-melancolic, doamna Ardeleanu a ales ca modalitate artistică predilectă, măştile confesive ale lirismului obiectiv, întrupat în nişte alegorii narative, care, în mod fericit, se salvează liric prin explozia genuină a unor metafore spontane (…), deoarece poezia aceasta este mult mai aproape temperamental de meditaţiile solitare din poemele profund interiorizate ale lui Emily Dickinson, decât de artificiile ludice ale lui Marin Sorescu.
Ion ROŞIORU: Ottilia Ardeleanu, poetă ce-şi autocenzurează discret sentimentalismul inerent în favoarea ironiei şi mai ales a autoironiei, mai are multe de spus în poezia contemporană şi, cu siguranţă, numele ei va fi mereu evocat la superlativ, aşa cum au făcut-o deja literaţi de marcă în peisajul literar actual, precum Adrian Alui Gheorghe, Felix Nicolau, Ioan Florin Stanciu, Angela Nache-Mamier, Daniela Varvara şi mulţi alţii.
În aceeași colecție au mai apărut, în 2021, Poezile şi nopți, de Adrian Bodnariu, Sacoul demodat, de Traian Ștef, Simfonia bizantină, de Vasile Proca