Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, cunoscut și sub denumirea de Al Doilea Arbitraj de la Viena, reprezintă un moment critic din istoria Europei și, îndeosebi, a României, afectând echilibrul geopolitic din regiune și determinând schimbări majore în viața socială și economică a populației. Decizia arbitrală a dus la cedarea unei părți semnificative din teritoriul Transilvaniei de Nord către Ungaria. Tensiunile dintre cele două state s-au accentuat, iar resentimentele istorice au fost amplificate. România a perceput arbitrajul ca pe o nedreptate internațională, iar Ungaria, deși a câștigat teritorii, a fost criticată pentru politica de maghiarizare forțată aplicată populației românești din zonele anexate. Aceste evoluții au determinat o deteriorare pe termen lung a dialogului diplomatic între cele două țări.
Contextul istoric al Arbitrajului de la Viena
După declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial în septembrie 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au anexat țări și teritorii în baza pactului Ribbentrop-Molotov, semnat în august 1939. În acest context, Ungaria, sub conducerea lui Miklós Horthy, și-a intensificat eforturile de a revendica teritoriile pierdute în urma Tratatului de la Trianon din 1920, care a redus considerabil granițele regatului ungar.
România, pe de altă parte, se confrunta cu multiple presiuni teritoriale. Uniunea Sovietică ocupase Basarabia și Bucovina de Nord în iunie 1940, iar Bulgaria revendica Cadrilaterul. Revendicările teritoriale ungare asupra Transilvaniei au fost intensificate în acest climat de instabilitate.
Ungaria a cerut oficial României în 1940 retrocedarea Transilvaniei, susținând că regiunea fusese parte integrantă a statului ungar din Evul Mediu, în special din perioada Regatului Ungar (secolele XI-XVI) și până la încorporarea acesteia în Imperiul Habsburgic în secolul al XVIII-lea. Revendicările se bazau pe argumente istorice și demografice, dar erau contestate de România, care considera că Tratatul de la Trianon recunoscuse drepturile sale asupra Transilvaniei.
Discuțiile dintre cele două state au fost tensionate și nu au dus la o soluție diplomatică. În acest context, Germania nazistă și Italia fascistă, interesate să mențină stabilitatea în Europa de Sud-Est și să-și consolideze influența în regiune, au intervenit într-o manieră decisivă.
Germania, condusă de Adolf Hitler, și Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini, au propus soluționarea disputelor teritoriale printr-un arbitraj internațional. Această propunere a fost acceptată de ambele părți, în principal din cauza lipsei de alternative viabile. România era izolată pe plan internațional, iar Ungaria beneficia de sprijinul direct al Germaniei și Italiei.
Deciziile luate și consecințele lor
La 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena, miniștrii de externe ai Germaniei (Joachim von Ribbentrop) și Italiei (Galeazzo Ciano) au anunțat decizia arbitrală. Conform acesteia, România trebuia să cedeze Ungariei o suprafață de aproximativ 43.492 km² din Transilvania de Nord, care includea orașe importante precum Cluj, Oradea și Satu Mare. RegiuneA avea o populație mixtă, formată din români, maghiari, evrei și alte minorități.
Frontiera trasată prin arbitraj nu a respectat criteriile etnice, fapt ce a generat nemulțumiri și conflicte. De exemplu, orașe și sate cu populație majoritar românească au fost incluse în teritoriul atribuit Ungariei, iar comunități maghiare au rămas în partea sudică a Transilvaniei, aflată sub control românesc.
Decizia a fost percepută ca o mare nedreptate de către autoritățile și populația din România, deoarece a fost considerată o impunere unilaterală, dictată de marile puteri ale Axei, fără consultarea adecvată a României. Principalele argumente au inclus faptul că hotărârea nu a respectat criteriile etnice, iar cedarea teritoriului a fost văzută ca o încălcare a suveranității naționale, în condițiile în care populația majoritar românească din multe zone cedate urma să trăiască sub administrație străină. În plus, decizia a fost interpretată ca un act de injustiție istorică, având în vedere rolul recunoscut al Tratatului de la Trianon în stabilirea granițelor inițiale. Regele Carol al II-lea, confruntat cu o criză politică internă, a fost forțat să accepte arbitrajul pentru a evita o confruntare militară cu Ungaria, sprijinită de Germania și Italia. Această decizie a dus la o scădere dramatică a popularității regelui și, în final, la abdicarea sa în septembrie 1940, fiind succedat de fiul său, Mihai I.
Consecințele asupra populației din Transilvania de Nord au fost semnificative. Sub administrația ungară, au fost raportate numeroase cazuri de discriminare și abuzuri împotriva românilor și evreilor. Politica de maghiarizare a fost intensificată, iar tensiunile interetnice au crescut.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, Tratatul de la Paris a anulat efectele arbitrajului, restabilind granițele României din 1920.
Personalități implicate
Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, a avut un rol esențial în medierea și impunerea deciziei arbitrajului. Ribbentrop a susținut interesele Ungariei, reflectând politica Germaniei de a favoriza statele aliate din Europa de Sud-Est pentru a-și consolida dominația în regiune. El a negociat direct cu ambele părți și a contribuit la stabilirea termenilor arbitrajului.
Galeazzo Ciano, ministrul de externe al Italiei fasciste, a fost celălalt arbitru principal al acestui proces. Deși mai puțin influent decât omologul său german, Ciano a susținut pozițiile Ungariei, considerând că acest lucru ar consolida legăturile Italiei cu statele Axei. Jurnalul său personal oferă informații valoroase despre discuțiile din culise și presiunile exercitate asupra României.
Regentul Ungariei, Miklós Horthy, a fost liderul care a promovat activ cererea de revizuire teritorială. Sub conducerea sa, Ungaria a urmărit să profite de susținerea Germaniei și Italiei pentru a-și realiza obiectivele teritoriale. Horthy a mobilizat resurse diplomatice și politice pentru a obține o decizie favorabilă la Viena.
Regele României, Carol al II-lea, a fost un actor important în contextul negocierilor, deși a avut o poziție limitată în fața presiunilor externe. Acceptarea arbitrajului de către România a fost percepută ca un act de constrângere, iar decizia sa de a semna documentul a contribuit la scăderea popularității sale, culminând cu abdicarea sa în septembrie 1940.
Prim-ministrul României în perioada arbitrajului, Gheorghe Tătărescu, a jucat un rol semnificativ în pregătirea și gestionarea negocierilor. Cu toate acestea, spațiul de manevră al României a fost sever restrâns de izolarea diplomatică și de presiunile exercitate de Germania și Italia.
Béla Imrédy, fost prim-ministru al Ungariei și unul dintre susținătorii politici ai lui Horthy, a contribuit la formularea și promovarea revendicărilor teritoriale ungare. El a fost implicat în stabilirea strategiei Ungariei la arbitraj.
Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 a reprezentat un moment semnificativ în istoria României, reflectând complexitatea și dinamica politicii internaționale din perioada interbelică și a celui de-Al Doilea Război Mondial.