Instituția Arhivelor Statului a fost înființată în România la 1 mai 1831 în Țara Românească și la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Această instituție, care s-a născut din nevoia de a conserva și a administra patrimoniul arhivistic național, a evoluat de-a lungul timpului, marcând importante momente istorice.
Un pas semnificativ a fost unificarea direcțiilor arhivistice din București și Iași în 1862, în cadrul procesului de reformă inițiat de Alexandru Ioan Cuza. Astfel s-a creat Direcția Generală a Arhivelor Statului. În 1925, Legea Arhivelor a consacrat existența unei instituții specializate în administrarea patrimoniului arhivistic național, extinzând autoritatea acesteia asupra arhivelor provinciilor românești integrate în 1918 în statul național.
În 1971, practica arhivistică românească a introdus conceptul de Fond Arhivistic Național. Legea Arhivelor din aprilie 1996 a corelat acest concept cu denumirea instituției care îl administrează, creându-se astfel Arhivele Naționale ale României.
Păstrarea documentelor importante a fost o preocupare constantă în provinciile istorice românești mult înainte de 1831. Încă din secolul al XIV-lea, arhivele erau păstrate la cancelariile domnești din Țara Românească și Moldova, iar mănăstirile, considerate locuri sigure, și-au organizat arhive unde se păstrau diverse documente, inclusiv înțelegeri încheiate între părți civile.
Arhivele Naționale ale României dețin în prezent aproximativ milioane de documente, organizate în peste 36.000 de fonduri și colecții. Aceste documente pot fi consultate de public în sălile de studiu ale Arhivelor Naționale, atât în București, cât și la sediile direcțiilor județene.
Citeștev și Codex Aureus, cel mai vechi manuscris al României, este oficial în patrimoniul UNESCO
Subordonată Ministerului Administrației și Internelor, instituția este condusă de un Director General și are un aparat central și 42 de direcții județene. Cea mai importantă structură a Arhivelor Naționale este Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale (DANIC), care administrează fonduri ale principalelor instituții de stat, guvernului și ale administrației centrale, ale curților de justiție, ale instituțiilor economice, militare, de sănătate și culturale, ale instituțiilor ecleziastice, precum și fonduri personale și familiale.
Arhivele Naționale sunt custodele unor documente istorice inestimabile. Printre acestea, se numără fonduri ale Consiliului de Stat (1864-1866), Senatului (1864-1944), Casei Regale (1866-1948), Președinției Consiliului de Miniștri (1856-1958), și ale ministerelor precum cel de Interne, Lucrărilor Publice, Cultelor ș.a. De asemenea, se includ și fonduri ale instituțiilor economice cu profil industrial, agricol, bancar și financiar, instituțiilor militare și ale celor din domeniul sănătății, instituțiilor culturale și artistice.
Un loc aparte în colecțiile Arhivelor Naționale îl ocupă fondurile instituțiilor ecleziastice, care păstrează unele dintre cele mai vechi și mai valoroase documente istorice. Un exemplu în acest sens este cel mai vechi document care se păstrează în arhivele românești, un privilegiu din 1223, aflat la Direcția Arhivelor Naționale Sibiu.
Pe lângă acestea, Arhivele Naționale adăpostesc și fonduri personale și familiale care conțin acte personale, manuscrise, corespondență datând din secolele XII-XX, precum și colecții de documente, microfilme, peceți, hărți și fotografii.
Directori ai Arhivelor românești
- Gheorghe Asachi: 1832-1849, 1857-1858
- Ion Heliade-Rădulescu: 1843-1848, în Țara Românească
- Grigore Alexandrescu: 1849-1854, în Țara Românească
- Gheorghe Sion: 1855-1856, în Țara Românească
- Vasile Alecsandri: 1860-1863
- Cezar Bolliac: 1864-1866
- Constantin D. Aricescu: 1869-1870, 1871-1876
- Bogdan Petriceicu Hasdeu: 1876-1900
- Dimitrie Onciul: 1900-1923
- Constantin Moisil: 1923-1938
- Aurelian Sacerdoțeanu: 1938-1953
- Ioan Scurtu: 1991-1996
- Corneliu Mihail Lungu: 1997-2007
- Dorin Dobrincu: iulie 2007 – 15 iunie 2012
- Ioan Drăgan: iunie 2012 – septembrie 2018
- Cristian Anița: septembrie 2018 – prezent
Arhivele Naționale ale României reprezintă nu doar o instituție importantă, ci și un păstrător al istoriei și culturii naționale, asigurând că moștenirea istorică a României este protejată și disponibilă pentru generațiile viitoare.