Bătrânii și tinerii

Timpul, 14 decembrie 1877

Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri și nici un adevăr social vecinic. Precum viața consistă din mișcare, așa și adevărul social, oglinda realității, este de-a pururea în mișcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic, și pe roata acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile. În această curgere obștească a împrejurărilor și a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.

Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda, pe care pastorii Indiei le îndreptau luminei și puterilor naturei, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă și turme de vite. Tot așa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, și tot astfel privim statuele lui Fidias ș-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, și ascultăm muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, încât simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute român a fost Măria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile care ating folosul oamenilor, bunul lor trai și petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni și fără a-și amărî viața ei în de ei.

Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta? Pentru că întorcându-ne la cărarea noastră bătută   orice nu-i icoană, ci viu, e organic și trebuie să te porți cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice e organic se naște, creste se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituții, tot așa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se însănătoșează de o buruiană, Bran se îmbolnăvește de dânsa şi mai rău.

Cum numim însă pe aceia care zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greș, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârșit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă?

Pe un asemenea doftor l-am numi șarlatan.

Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine știe de ce o fi bun?

Da-i șoseaua rea, încât ți se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da-i școală rea, da nu știu profesorii carte, da’ țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boala de vite?… Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune.

Am arătat, într-un rând, că aceste prafuri și alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău.

Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă.

Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la rețeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În veacul trecut au fost în țara franțuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse prin risipa curții crăiești într-atâtea datorii încât se introdusese monopol până și pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuțitul la os prin mulțimea dărilor şi prin tot soiul de greutăți pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât să dai cu parul şi, sau să scapi, sau să mori, decât sa duci așa viață.

La noi, Vodă Ştirbei pleacă din domnie lăsând 16 milioane în visteria țării și 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potrivește!

În Franța toate dările erau date în antrepriză, și antreprenorii storceau toate clasele societății, pentru a hrăni curtea cu trântorii ei. La noi, dările se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moșiile lui şi nici nu făcea vrun lux de-acătarea. Iar nu se potrivește!
În Franța locurile de judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi fiecine, după câtă carte învățase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. Iar nu se potrivește!

În Franța nemulțumirea economică era la culme: căci fiecăruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul moștenea o blană de samur de la străbunu-său, un șal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-său, având de gând să le lase toate şi nepotu-său, ca să se fudulească şi el cu dânsele şi fiecare avea strânsura pentru iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, căci pe atunci toată tara era  conservatoare”. Iar nu se potrivește!

Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cât [î]i ajunsese şi pe ei capul. Biserici, mânăstiri, școli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească şi lor numele când va creste iarba deasupra lor… şi încă una, pe care mai ca era s-o uităm. Mulți din ei au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteţi înlăuntru”, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului. Şi-au crescut șerpi în sân cu alte cuvinte.

Căci acest tineret s-au fost dus într-o țară bolnavă în privirea vițeii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colțuri ale pământului, producerile sănătoase în literatură şi arta făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârșit orișice era mai căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otravă, tot ce poftești, numai apa de izvor nu.

Acolo, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică cum se ara și se semăna mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese pânza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme şi alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică, să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi cum se pun la cale ţările, adică au adunat multă învăţătură din Figaro, ”Petite République Francaise” şi, cu capul gol şi punga item, s-au întors rânduri-rânduri în ţară, ca să ne puie la cale.

Această tinerime veselă şi uşoară trăieşte în România și se trezește în Franţa, trăiește într-o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări.

Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate faţă cu nestrămutată vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurând oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt şi dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică, şi cum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de la marginele Dunării!

Căci cei mai mulţi din aceşti lăudați tineri sunt feciori de greci și bulgari așezați în această țară și au urmat întru romanizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chemic e un june  român”.

Pe la 1840, Eliad bătrânul, pe când înca nu se numea  Heliade-Radulesco”, adică pe când nu-l ameţise încă atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica următoarele:

Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decât în aceste așezământe (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc străineşte şi ei apoi să trăiască româneşte; voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele românesti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fiii care orbeşte s-au crescut pentru  alt veac ”şi pentru  altă ţară” şi au trăit apoi în alt veac” şi în  altă ţară”.

În mod mai precis abia se poate arătă ce lipseşte acelor indivizi pe care geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipseşte simţul istoric”, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea că s-au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin pătură după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi alte altor scriitori ce nu erau în toate minţile, iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite care cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se potriveşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Când au sosit la graniţă, batrânii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i așteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâţia băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoși nevoie mare!

Dar ce să vezi? În loc să le sărute mânile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încât bătrânii-şi pierd cu totul calindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau câte în lună și în soare, câţi cai verzi pe pereţi toți, c-un cuvânt câte prăpastii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor.

Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, până ce au ajuns să le zică ca nu sunt nici români, că numai d-lor, care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sunt altă mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.

De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind-tiunile şi-tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în gândul lor:  De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte”.

Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte… Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpâni lumea şi veţi orândui-o cum vă va plăcea vouă”.

Şi, luându-şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiţi decât noi, care am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţară se înstrăinează pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, şi când toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care aşteptau numai ca ei să închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa ca cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori ţării decât dânşii, patriotismul lor dintotdeauna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor ţări, i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fară zgomot, fară opoziție, fără mânie.

I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac şi jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri grele pe ţărani pentru că erau vecini şi peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejania.

De-ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor strigoi” şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. şi le-au luat ochii, încât ei s-au adunat şi, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înfiinţa-o. Atât au şi asteptat domnul.

Nemaifiind oameni boiereşti, erau a nimăruia şi de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit şi înzecit preste câţiva ani.

Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credințe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gură de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.”