În 1773 ofițerul austriac Joseph von Hohenhausen a vizitat ținuturile Hunedoarei, însoțind pe împăratul Iosif al II-lea, aflat în prima sa vizită în Transilvania. În urma acestei vizite, ofițerul austriac a publicat în 1775 cartea „Antichitățile Daciei în Transilvania de astăzi. Din timpurile când această țară frumoasă era stăpânită de romani”, în care descrie vizitele sale în Transilvania, incluziv satul Strei.
Joseph von Hohenhausen
„Aici se poate vedea stela funerară de la temelie, cu cele două chipuri romane, în stare de doliu, sprijinite pe două toiege ciobănești, săpate în piatră de o parte şi de alta a inscripției. Cele două persoane de pe piatra de mormânt a Aureliei Lucilla, care stau rezemate, le-am considerat la început ca fiind simboluri ale morții şi ale somnului. Este cunoscut că aceste modele erau obișnuite pe pietrele de mormânt romane.
S-a dovedit că romanii erau obișnuiți să personifice somnul şi moartea sub chipul a două genii, spirite sau zei, care erau înzestrate şi cu toate farmecele tinerilor. Toiegele lor sunt făcute întru totul după modelul bâtelor ciobănești încovoiate, care se pot vedea încă şi astăzi la poporul de țară al valahilor. Chiar şi îmbrăcămintea de astăzi este aproape aceeași cu care apar şi cele două persoane în doliu. Cămașa ajunge până la jumătatea coapselor, peste care ei trag un laibăr scurt, mult mai scurt decât cămașa.”
Citește și Mihai I, în vizită la bisericile din Strei și Streisângeorgiu
Printre personalitățile care au vizitat biserica medievală din Strei și au lăsat mărturii scrise îl regăsim și pe Aron Densușianu, născut ca Aron Pop, din familia nobiliară transilvană Pop de Hațeg. Istoric literar, poet și folclorist român, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române.
Aron Densușianu
„Biserica din satul Strei, prin care tocmai treceam, ne ocupă atențiunea şi mai scutură de pe noi aerul molatic al somnului, care ne apăsa cu greutatea plumbului. Lăsăm trăsura în drum şi pe o uliță, mai nămoloasă decât malurile Nilului după ce s-a retras în albie, suim la biserică, care se afla în marginea satului, pe un delușor. În câteva momente eram înconjurați de popor. Examinarăm mai întâi exteriorul bisericii. Nu aflarăm nimic memorabil decât o inscripțiune la rădăcina turnului. Literele sunt șterse; din cât puturăm descifra, aflarăm că este un epitaf. Intrarăm în biserică. Interiorul corespundea perfect exteriorului. Peste tot dezolațiune.
Un unchiaș de care nu-mi venea a crede să fi avut vreodată păr negru, atât îl albise mulțimea anilor – stă lipit departe şi rezemat cu capul peste mâini pe un baltag. Îl întreb să ne spună ceva despre această biserică. Din moși şi strămoși am pomenit-o cum o vezi, zise unchiașul”.