Cinematografia românească are o istorie ce se întinde pe mai bine de un secol, începând de la primele proiecții realizate cu echipamente importate până la dezvoltarea unei industrii de film cu recunoaștere internațională.
Primele proiecții cinematografice și dezvoltarea filmului mut
Primele imagini în mișcare au fost prezentate în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la scurt timp după invenția cinematografului de către frații Lumière. Tehnologiile folosite includeau Kinetoscopul lui Thomas Edison, Cinématograph-ul fraților Lumière și Animatograph-ul britanicului Robert William Paul.
Primele proiecții au fost evenimente organizate pentru publicul bucureștean, atrăgând curioși interesați de noua descoperire tehnologică. Ziarele vremii consemnau aceste evenimente, iar una dintre primele proiecții atestate documentar a avut loc la 3 iunie 1895, în Hotelul Bristol din București, unde s-au prezentat filme realizate cu Kinetoscopul lui Edison.
O altă dată esențială în istoria cinematografiei românești este 27 mai 1896, când o echipă a companiei Lumière a organizat o proiecție la sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine”, marcând prima proiecție publică de film în România. Ulterior, proiecții similare au fost organizate și în alte orașe mari ale țării, precum Constanța.
Pe lângă importul de filme străine, cinematografia autohtonă a înscris primele sale momente notabile la începutul secolului XX. Printre primele filme românești se numără „Independența României” (1912), un film istoric ce a marcat debutul unei cinematografii naționale și a demonstrat capacitatea realizatorilor români de a produce filme artistice.
Cinematografia românească în perioada interbelică și în comunism
Perioada interbelică a adus o dezvoltare semnificativă în cinematografia românească. Aparatul de filmat s-a perfecționat, iar industria cinematografică a început să se organizeze. Au apărut primele studiouri de film, iar regizorii autohtoni au încercat să creeze o identitate specifică pentru cinematografia românească. Cu toate acestea, industria era fragilă, iar producția de filme era limitată. Filmele cu tematică istorică, inspirate din evenimente naționale, erau foarte populare.
După instaurarea regimului comunist în România, cinematografia a fost rapid transformată într-un instrument de propagandă al partidului. În 1948, industria filmului a fost naționalizată, iar statul a preluat controlul total asupra producției cinematografice. Studioul „București” a fost înființat în această perioadă și, ulterior, în 1956, au fost inaugurate Studiourile Buftea, care au devenit centrul principal al producției de film din România.
În primii ani ai regimului comunist, filmele realizate aveau teme inspirate din ideologia marxist-leninistă, glorificând realizările muncitorilor și ale colectivizării. Peliculele trebuiau să respecte directivele cenzurii și să sprijine politica regimului. Printre primele filme reprezentative din această perioadă se numără „Răsună valea” (1950) și „Nepoții gornistului” (1953), care promovează spiritul revoluționar și devotamentul față de partid.
În anii ’60, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, cinematografia românească a cunoscut o ușoară relaxare ideologică. Au apărut filme inspirate din istoria națională, precum „Dacii” (1967) și „Mihai Viteazul” (1970), regizate de Sergiu Nicolaescu. Filmele au avut un mare succes și au fost considerate producții de referință ale cinematografiei românești. De asemenea, s-au realizat filme cu teme sociale și psihologice, precum „Reconstituirea” (1969) de Lucian Pintilie, care a surprins realismul crud al regimului și a fost interzis imediat după lansare.
În anii ’70 și ’80, cenzura a devenit din nou extrem de strictă, iar majoritatea filmelor trebuiau să reflecte o realitate idealizată a societății socialiste. Filmele istorice au continuat să fie populare, dar și comediile care ofereau o evadare din realitatea cotidiană. Printre acestea, se numără „Nea Mărin miliardar” (1979) de Sergiu Nicolaescu și „Buletin de București” (1982) de Virgil Calotescu.
Cinematografia românească după 1989
Revoluția din 1989 a marcat un moment de cotitură pentru cinematografia românească. Prăbușirea regimului comunist a dus la liberalizarea industriei, dar și la o perioadă de criză economică pentru cinematografia națională. Finanțarea filmelor a devenit problematică, iar multe studiouri și cinematografe au fost desființate.
Cu toate acestea, începând cu anii 2000, cinematografia românească a cunoscut o renaștere spectaculoasă, datorită apariției unui nou val de regizori talentați. Acest curent a adus recunoaștere internațională filmului românesc prin producții minimaliste, realiste, adesea cu teme sociale puternice.
Printre cele mai notabile filme ale Noului Val se numără „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) de Cristi Puiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (2007) de Cristian Mungiu, care a câștigat Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, și „Poziția copilului” (2013) de Călin Peter Netzer.
Astăzi, cinematografia românească continuă să fie recunoscută pe plan internațional, beneficiind de finanțări europene și participând constant la marile festivaluri de film. Regizorii români explorează noi teme și stiluri, iar filmele produse atrag un public tot mai numeros.