Controversele și ipotezele privind originea limbii române: de la romanizarea dacilor până la rolul politic și științific

Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român, din două motive principale, unul științific, celălalt politic. Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv. Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale, identitare ale statelor vecine, ale României însăși și ale minorităților conlocuitoare, au creat mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.

Formarea poporului român și a limbii române

Formarea poporului român a început cu romanizarea dacilor și s-a încheiat cu apariția limbii române, diferită de latină și de celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins fosta Dacie Romană, precum și zona dintre Marea Neagră, Munții Balcani și Valea Timocului (fostele provincii Scythia, Moesia Secunda și Dacia Ripensis). Crișana, Muntenia și Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare, pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea.

Romanizarea și evoluția limbilor romanice orientale

Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine: limba română provine din romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fost influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni. Controversele privesc nu atât procesul lingvistic și etapele sale, cât teritoriile unde acest proces s-a derulat și întinderea lor.

Continuitatea în Dacia și teoria romanizării definitive

Varianta cea mai răspândită între istoricii români contemporani este aceea derivată din teoria romanizării definitive și statornice a Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de coloniști veniți din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Influențele străine asupra limbii române

După retragerea romanilor din Dacia și pierderea contactului direct cu lumea romană, limba și cultura latină au continuat să evolueze în spațiul carpato-dunărean. În această perioadă, limba română a fost supusă unor influențe străine, care au lăsat urme în vocabularul și structura gramaticală a limbii.

Influența slavă

Influența slavă asupra limbii române este evidentă și se reflectă în numeroase elemente lexicale, precum și în unele aspecte gramaticale și fonetice. Această influență a început în secolul al VI-lea, când slavii au ajuns în Peninsula Balcanică și au intrat în contact cu populațiile romanice. Slavii au adus cu ei o serie de cuvinte legate de agricultură, creștinism, viața cotidiană și instituții sociale, care s-au încorporat în limba română.

În total, aproximativ 15% din vocabularul românesc actual provine din limbile slave, iar majoritatea acestor cuvinte au intrat în limba română în perioada de formare a acesteia. De asemenea, influența slavă a contribuit la dezvoltarea unor particularități gramaticale și fonetice ale limbii române, cum ar fi folosirea articolului hotărât postpus și unele schimbări fonetice specifice.

Influența greacă și bizantină

Influența greacă și bizantină asupra limbii române a avut loc în special în perioada de formare a statelor românești medievale, când bisericile ortodoxe din Țara Românească și Moldova au adoptat rânduielile liturgice și canoanele Bisericii Ortodoxe Bizantine. În această perioadă, cultura și literatura greacă au exercitat o influență semnificativă asupra vieții intelectuale și spirituale a populației românești. În consecință, o serie de cuvinte legate de religie, artă, știință și administrație au fost împrumutate din limba greacă și au intrat în limba română.

Influența maghiară

Influența maghiară asupra limbii române s-a manifestat în special în Transilvania, unde populația românească a coexistat cu populația maghiară de-a lungul istoriei. Împrumuturile din limba maghiară au avut loc în special în domeniile administrației, justiției, economiei și vieții sociale. De asemenea, unele cuvinte legate de geografie, toponime și hidronime au fost preluate din maghiară în română.

Influența turcă și tătară

Odată cu expansiunea Imperiului Otoman și stăpânirea acestuia asupra Țării Românești și Moldovei, limba română a fost expusă influenței turcești și tătare. Împrumuturile din aceste limbi au vizat în special domeniile militar, administrativ, social și economic. De asemenea, au fost adoptate unele cuvinte legate de gastronomie, vestimentație și titluri nobiliare. Influența turco-tătară asupra limbii române a fost mai redusă comparativ cu cea slavă sau maghiară, dar a contribuit totuși la îmbogățirea vocabularului românesc.

Influența franceză și italiană

În secolele XVIII-XIX, cultura franceză și italiană a avut un impact important asupra limbii și culturii românești. Acest lucru s-a datorat în mare parte contactelor și schimburilor culturale între elitele românești și cele occidentale, precum și procesului de modernizare și occidentalizare a societății românești. În această perioadă, limba română a împrumutat numeroase cuvinte din franceză și italiană, în special în domeniile artei, științei, tehnicii, modă, gastronomie și administrație.

Influența engleză și americană

În secolul al XX-lea, mai ales în perioada postbelică, limba română a fost expusă unei puternice influențe anglo-saxone. Aceasta a fost determinată în principal de răspândirea culturii americane și britanice în întreaga lume, precum și de globalizarea și dezvoltarea tehnologică. În urma acestor influențe, limba română a adoptat numeroase cuvinte și expresii din engleză, în special în domeniile tehnologiei, comunicării, comerțului, sportului și divertismentului.

În concluzie, limba română, având la bază substratul latin, a fost supusă de-a lungul istoriei unor numeroase influențe străine, care au contribuit la îmbogățirea și diversificarea vocabularului și a structurii sale. Deși influența latină rămâne cea mai importantă, influențele slavă, greacă, bizantină, maghiară, turcă, franceză, italiană, engleză și americană au avut un rol semnificativ în dezvoltarea limbii române.

Primele atestări

De-a lungul timpului, populația latinofonă nord-dunăreană a fost denumită drept daci, geți și, ulterior, vlahi sau români. Primele atestări ale limbilor romanice includ franceza în 842, prin „Les serments de Strasbourg”, și italiana în 960, prin „Carta capuana”. Aceste atestări oferă un context important pentru înțelegerea dezvoltării limbii române.

În secolul VII, cronicarul bizantin Teofilact din Symocatta a relatat episodul (re)torna, (torna,) fratre, o expediție militară împotriva avarilor din anul 587. Teofan Mărturisitorul, un alt cronicar bizantin care a trăit între secolele VIII-IX, a menționat și el același episod. Aceste referiri spulberă mitul lipsei de documente istorice despre limba română veche. Un exemplu remarcabil în acest sens este Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361, editat de JP Migne.

Migrația pecenegilor și cumanilor în regiunea Mării Negre a determinat o parte din populația vlahilor (românilor) să se mute la nord de Nistru. Astfel, s-a format o populație numită bolohoveni, așezată între Halici și Kiev. Sunt mențiuni despre această populație în documentele din secolele XII-XIII.

În 1476, cronicarul polonez Jan Długosz nota că locuitorii din Moldova și Valahia „au aceleași obiceiuri și limbă”. Aceasta indică o continuitate a limbii române în aceste regiuni.

Scrisoarea lui Neacșu, datând din 1521, este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Scrisoarea folosea alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă. În secolul XVI, un document transilvănean atestă o primă utilizare a alfabetului latin, scris după convențiile alfabetului maghiar.

Citește și Decebal și războaiele Daco-Romane: O analiză a conflictului dintre Dacia și Imperiul Roman

Prima tipăritură în limba română a fost un Catehism tipărit la Sibiu în 1544, care, din păcate, s-a pierdut. Prima tipăritură păstrată este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.

De-a lungul secolului al XVI-lea, mai mulți călători străini și documente românești precum Palia de la Orăștie sau Letopisețul Țării Moldovei au atestat numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă. Francesco della Valle, în 1532, scria că românii „se denumesc Romei în limba lor” și citează expresia „Sti rominest?”.

În 1534, Tranquillo Andronico nota că „Valachi nunc se Romanos vocant” („Valahi acuma se numesc români”). Johann Lebel, un sas ardelean, scria în 1542 că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini ». Cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) consemna în 1554 că în limba lor, „walachii” se numesc „romini”. În 1570, croatul Ante Verančić preciza că „Vlahii” din Transilvania, Moldova și Transalpina se desemnează ca „romani”. Pierre Lescalopier, în 1574, scria că locuitorii din Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei “se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba “românește”, adică romana”.

După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relata în 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc “românești” („romanesci”). În Palia de la Orăștie (1581) se scrie: „numai noi românii pre limbă nu avem”, iar în Letopisețul Țării Moldovei, cronicarul moldovean Grigore Ureche nota că „În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul”.

Martinus Szent-Ivany, un maghiar ardelean, cita în 1699 frazele: „Si noi sentem Rumeni” („Și noi suntem români”) și „Noi sentem di sange Rumena” („Noi suntem de sânge român”), atribuite valahilor.

Citește și Burebista și Regatul Dacic: Istoric și impact în Antichitate

La începutul secolului al XIX-lea, textele în limba română încep să folosească alfabetul latin, cu ortografie etimologizantă. De exemplu, Liturgiariu, un text religios, prezintă paralel textul scris cu ortografia etimologizantă și textul transcris cu ortografia actuală.

Această trecere în revistă a evoluției limbii române ilustrează dezvoltarea și continuitatea sa de-a lungul secolelor. În secolul al XIX-lea, cu mișcarea pașoptistă și înflorirea culturii românești, limba română a devenit un simbol al identității naționale. Academia Română, înființată în 1866, a avut un rol crucial în standardizarea și promovarea limbii.

În secolul al XX-lea, limba română a cunoscut un proces de modernizare și democratizare, odată cu apariția unor noi curente literare și culturale. Scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și George Coșbuc au contribuit la îmbogățirea și popularizarea limbii române. De asemenea, în perioada interbelică, limba a fost îmbogățită și de opera unor scriitori precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu și Marin Preda.

După cel de-al doilea război mondial, limba română a continuat să se dezvolte, adaptându-se la schimbările sociale și tehnologice. În perioada comunistă, limba a fost influențată de ideologia politică a vremii, dar și de fenomene culturale și lingvistice externe, cum ar fi modernismul, postmodernismul și globalizarea.

Astăzi, limba română este vorbită de aproximativ 24 de milioane de oameni, în principal în România și Republica Moldova, dar și în comunitățile de români din întreaga lume. Limba română continuă să se adapteze la schimbările sociale, tehnologice și culturale, păstrând în același timp legăturile cu trecutul său latin.