Relațiile româno-sovietice în perioada interbelică au fost complexe și tensionate, fiind marcate de neîncredere reciprocă și rivalități politice. După Revoluția Bolșevică din 1917 și crearea Uniunii Sovietice în 1922, România, care se extinsese teritorial în urma Primului Război Mondial, a fost preocupată de securitatea sa în fața unei puteri comuniste emergente.
În anii 1920, relațiile au fost dominate de chestiunea Basarabiei, o regiune istorică românească anexată de Imperiul Rus în secolul al XIX-lea și recuperată de România în 1918. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată oficial acest transfer, considerând Basarabia ca fiind partea sa de drept. Această neînțelegere a fost o sursă constantă de tensiune între cele două țări.
În această perioadă, România a fost preocupată de consolidarea securității sale naționale și a căutat alianțe cu alte țări europene. Pactul de la Varșovia din 1921, încheiat între România, Polonia, Finlanda și țările baltice, a fost un răspuns direct la amenințarea sovietică. De asemenea, România a fost un membru fondator al Ligii Națiunilor și a căutat să colaboreze cu alte puteri europene pentru a contracara influența sovietică în regiune.
Relațiile economice între România și Uniunea Sovietică au fost limitate în această perioadă, având în vedere diferențele ideologice și politice. România era o monarhie constituțională cu o economie predominant agrară, în timp ce Uniunea Sovietică era un stat comunist cu o economie planificată centralizat.
Incidentul de la Tighina (1924)
Unul dintre cele mai semnificative evenimente a fost incidentul de la Tighina (cunoscut și ca Incidentul Bender), care a avut loc în 1924. Acesta a fost un conflict armat scurt, dar intens, între forțele armate române și un grup de insurgenți pro-sovietici în orașul Tighina din Basarabia. Insurgenții, susținuți de Uniunea Sovietică, au încercat să inițieze o revoltă pentru a uni Basarabia cu Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, proclamată recent de sovietici pe teritoriul ucrainean.
Atacul a fost rapid contracarat de forțele române, iar rebeliunea a fost înăbușită. Incidentul a accentuat însă tensiunile dintre România și Uniunea Sovietică, demonstrând hotărârea României de a-și apăra integritatea teritorială și suspiciunea sa profundă față de intențiile sovietice în regiune.
Pactul de Neagresiune Româno-Sovietic (1932)
Un alt moment important în relațiile româno-sovietice a fost semnarea Pactului de Neagresiune între cele două țări în 1932. Acest acord a fost un pas semnificativ în stabilizarea relațiilor bilaterale, cel puțin temporar. Pactul prevedea renunțarea la agresiune sau la sprijinirea agresiunii împotriva celeilalte părți și era menit să asigure o formă de securitate reciprocă într-o perioadă de instabilitate europeană crescândă.
Cu toate acestea, în ciuda acestui acord, suspiciunile și neîncrederea reciprocă nu au dispărut complet. Uniunea Sovietică a continuat să considere Basarabia ca fiind teritoriu sovietic pierdut, iar România a rămas preocupată de posibilele intenții expansioniste sovietice. Pactul, în timp ce a reprezentat o detensionare temporară, nu a rezolvat problemele fundamentale din relația româno-sovietică.
În anii 1930, tensiunile au continuat să crească, mai ales după ce Uniunea Sovietică a devenit mai agresivă în politica sa externă sub conducerea lui Stalin. România a încercat să-și întărească alianțele militare și politice, aderând la Acordul de la Balcani în 1934 și la Pactul Anticomintern în 1937, ambele având scopul de a contracara influența sovietică.
Perioada interbelică a fost o epocă de profunde schimbări și incertitudini în relațiile româno-sovietice. Neîncrederea reciprocă și diferitele viziuni asupra securității și politicii regionale au dus la o relație complexă și adesea tensionată între cele două țări. Această dinamică a avut un impact semnificativ asupra politicii externe și interne a ambelor națiuni și a modelat evoluția lor în deceniile următoare.