Genocidul din Rwanda: 100 de zile care au schimbat fața Africii

Genocidul din Rwanda din 1994 a fost una dintre cele mai grave crime împotriva umanității din istoria recentă, soldată cu masacrarea a circa 800.000 – 1 milion de persoane, în majoritate etnici Tutsi și Hutu moderați. Acest genocid, comis într-o perioadă de 100 de zile (7 aprilie – mijlocul lui iulie 1994), a fost executat de două miliții hutu, Interahamwe și Impuzamugambi, ca parte a revoltei populației hutu împotriva etniei tutsi.

Genocidul a avut loc în contextul unei pasivități notabile a comunității internaționale, deși în Rwanda era prezentă o misiune de pace a ONU (UNAMIR). Masacrul etnicilor tutsi a început după prăbușirea avionului în care se aflau președintele Rwandei, Juvénal Habyarimana, și președintele Burundi-ului, ambii etnici hutu, în condiții neelucidate, lângă capitala Kigali.

Rwanda, o țară mică din centrul Africii, comparabilă ca suprafață cu Belgia, avea o populație de aproximativ 11 milioane de locuitori, ceea ce o face să reprezinte statul african cu cea mai mare densitate a populației. Populația era compusă din trei etnii: Hutu, Tutsi și Twa. Hutus, majoritari, reprezentau aproximativ 84% din populație, în timp ce Tutsis, considerați de tip etiopid cu un ten mai deschis și o talie longilină, constituiau aproximativ 15%, iar Twa, un grup de pigmei, sub 1%.

Deși vorbeau aceeași limbă și împărțeau același teritoriu și tradiții, relația dintre Hutu și Tutsi a fost întotdeauna tensionată, în special în perioada colonială. Tutsis, fiind clasa conducătoare, au beneficiat de privilegii din partea coloniștilor belgieni, în timp ce Hutus erau în mare parte agricultori. Introducerea cărților de identitate în 1935 de către belgieni, care clasificau populația în Hutu, Tutsi și Twa, a exacerbat conflictul etnic deja existent.

Citește și Nazismul în Germania – ascensiunea, apogeul și consecințele

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Belgia a continuat să conducă Rwanda sub mandatul ONU, renunțând treptat la susținerea Tutsis. Conflictele etnice au culminat în 1959 cu uciderea a 20.000 de Tutsi și fuga a zeci de mii în țările învecinate. Belgia a intervenit pentru a opri conflictul și a acordat independența Rwandei în 1962.

În 1973, Juvenal Habyarimana, un etnic hutu, a preluat puterea, devenind președinte și a încercat să implementeze reforme, menținând o politică pro-hutu. În exil, refugiații tutsi au format Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame, care a invadat Rwanda în 1990, declanșând un război civil. Cu sprijinul Franței și al fostei republici Zair, forțele guvernamentale au rezistat invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, au început negocierile pentru încetarea ostilităților și semnarea unui tratat de pace.

Etnia Tutsi, inițial o clasă conducătoare, se distingea prin tradițiile sale pastorale și prin aspectul fizic – adesea înalți și cu tenul mai deschis. Pe de altă parte, Hutus, majoritari în Rwanda, erau în principal agricultori și au devenit mai dominanți pe parcursul perioadei post-coloniale, în special după obținerea independenței. Dinamica puterii dintre aceste două grupuri a fost una complexă și a alimentat tensiunile și conflictele care au culminat în genocidul din 1994. Această tragedie a marcat profund istoria Rwandei și a arătat consecințele devastatoare ale discriminării etnice și ale conflictelor interne.