Homo erectus putea deja să supraviețuiască în zonele deșertice în urmă cu peste 1 milion de ani, potrivit unui studiu care pune sub semnul întrebării ideea că această capacitate de adaptare ar fi apărut mult mai târziu, la Homo sapiens, informează AFP.
Momentul în care primii hominizi s-au adaptat la medii extreme, precum deșerturile și pădurile tropicale, marchează ‘un punct de cotitură în istoria supraviețuirii și expansiunii umane’ în afara ‘leagănului’ său african, a declarat Julio Mercader Florin, paleoarheolog la Universitatea Calgary din Canada, coautor al studiului publicat joi în revista Communications Earth & Environment.
Oamenii de știință au considerat multă vreme că doar Homo sapiens – specia noastră, apărută în urmă cu 300.000 de ani – era capabilă să trăiască durabil în astfel de medii, în timp ce hominizii arhaici, primii reprezentanți ai liniei umane, care s-au separat de celelalte maimuțe mari, erau limitați la ecosisteme mai puțin ostile, compuse din păduri, pajiști și zone umede.
De altfel, cercetătorii credeau că într-un astfel de peisaj au evoluat hominizii din Cheile Olduvai, în Tanzania, unul dintre cele mai importante situri preistorice din lume.
Însă acea ravenă cu pereți abrupți, situată în Valea Marelui Rift African, care a jucat un rol-cheie pentru înțelegerea evoluției umane primitive, era, de fapt, o stepă deșertică, potrivit autorilor studiului.
Grație unor analize biogeochimice, simulări paleoclimatice și studii paleobotanice, cercetătorii au putut să reconstituie ecosistemul acesteia.
Între 1,2 milioane și 1 milion de ani în urmă, acolo domnea o secetă extremă, după cum demonstrează prezența polenului fosilizat de efedră – arbuști tipici zonelor aride -, urme ale unor incendii de vegetație și existența unor soluri saline și alcaline.
Unelte specializate
Datele arheologice obținute din situl Engaji Nanyori sugerează că Homo erectus s-a adaptat la acel mediu ostil ‘concentrându-se în puncte ecologice cheie’, cum ar fi confluența râurilor și în jurul iazurilor, ‘unde resursele de apă și hrană erau mai previzibile’, a subliniat Julio Mercader Florin. Iar Homo erectus a făcut acest lucru timp de mii de ani.
Capacitatea sa de ‘a exploata în mod repetat aceste puncte strategice’ și de ‘a-și adapta comportamentele la medii extreme demonstrează un nivel de reziliență și de planificare strategică mai ridicat decât s-a presupus în trecut’, a adăugat el.
Uneltele specifice descoperite în sit, mai ales pietre șlefuite pe ambele fețe, dalte, raclete și topoare de piatră, arată totodată că Homo erectus dezvoltase tehnici eficiente pentru a prelucra carcasele animalelor.
Numeroasele oseminte de animale (în principal bovine, dar și hipopotami, crocodili, antilope, ecvidee) purtau urme de tăiere, indicând activități de măcelărie, precum tranșare, jupuire și extragerea măduvei osoase.
‘Asta sugerează că ei optimizau utilizarea resurselor pentru a se adapta la provocările mediilor aride, unde resursele erau rare și trebuiau să fie exploatate pe deplin’, a explicat Julio Mercader Florin.
Acest profil adaptiv ‘pune sub semnul întrebării ipotezele despre limitele dispersiei hominizilor precoce’ și poziționează Homo erectus în situația de a fi fost ‘primul hominid care a depășit frontierele de mediu la o scală mondială’, au declarat autorii studiului.
‘Descoperirile noastre arată că Homo erectus era capabil să supraviețuiască pe termen lung în medii extreme, caracterizate printr-o slabă densitate a resurselor alimentare, provocări de navigație, o vegetație foarte rară sau foarte abundentă, temperaturi și rate de umiditate extreme, precum și o nevoie de mobilitate crescută’, a adăugat Julio Mercader Florin.
Această adaptabilitate ‘extinde aria potențială de răspândire a lui Homo erectus la regiunea sahariano-indiană (o zonă deșertică vastă – n.red.) la întreaga Africă și la medii similare din Asia’, consideră acest specialist în evoluția umană.