România liberă, 13 noiembrie 1888
O foaie ecleziastică din capitală a propus, în unul din numerele sale, ca să se ia măsuri serioase pentru a se răspândi în țară icoane fabricate la noi, fie pe cale litografică, fie cromolitografică, pentru a înlocui în casele țăranilor mulțimea de icoane străine care se văd pe păreți. Tot obiectul acesta îl tratează și d. A. Beldiman, fost ministru plenipotențiar la Sofia, într-un articol publicat în „Voința națională“ — însă d-sa, descriind acest inconvenient, îndealmintrelea cunoscut de toată lumea, îi atribuie totodată o importanță politică, pe care desigur în ochii unei judecăți sănătoase n-o poate avea.
E exact că țara e plină de asemenea icoane, a căror loc de fabricațiune e Rusia. Dar numai satele? În oricare monastire ar merge d. Beldiman va găsi sute de obiecte bisericești, nu numai icoane, fabricate în Rusia, parte cumpărate, parte dăruite. Constatăm înainte de toate că chipurile de sfinți, de mânăstiri rusești etc., c-un cuvânt de zugrăvituri bisericești, sunt fără proporție mai numeroase decât portretele împăratului și împărătesei.
Care să fie cauza acestei răspândiri a unei arte primitive în populațiunea română? Noi credem că nu o alta decât lipsa absolută a unei industrii similare în țara noastră. În Rusia, unde fabricațiunea de icoane e foarte răspândită de vreme ce, din cauza caracterului cam bigot al populațiunii, mai în fiece stabiliment chiar în cele ale autorităților publice vezi icoane și candele, se poate prea lesne și e chiar probabil ca să existe în unele cazuri o supraproducțiune de asemenea obiecte de valoare problematică, și fiindcă orientul nostru este ținta de export – mlaștina de scurgere – a tot ce supraproducțiunea europeană are de prisos, e aproape natural ca și rușii să caute să răspândească operele lor de artă problematică în satele noastre.
Citește și Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (februarie 1884)
Înainte icoanele religioase ce se vindeau în România erau aproape esclusiv fabricate la Gherla (Transilvania). Aceste erau în adevăr producte românești, dar să mărturisim adevărul, erau foarte primitive. Fabricate de țărani simpli și naivi, fără nici o cultură artistică, ele erau combătute de chiar unii episcopi din Transilvania, cari se sileau a introduce chipuri ceva mai bine făcute, pentru a deprinde ochii cu forme corecte, mai cu seamă pentru că în genere se credea în ipoteza ca femeile în stare puerperală ar putea naște, uitându-se la asemenea icoane, tipuri monstruoase.
Se știe că produsele grecești din Orient sunt cam tot atât de primitive ca și icoanele din Gherla, și ca și produsele rusești de prin anii 1840-50, cari erau de o sluțenie fenomenală.
Se vede însă că această industrie, care înainte era exercitată și în Rusia după metoda maiorului Papazoglu, a luat în urmă oarecare dezvoltare, mai ales prin invențiunea cromolitografiei, încât se pot produce icoane -de nu artistice – cel puțin suportabile, superioare și produselor orientale și celor din Gherla. Noi credem că numai superioritatea relativă a articolului rusesc a fost cauza răspândirii, iar nicidecum tendințe politice.
Nu-i vorba, nu e absolut cu neputință ca să nu fie amestecat și gândul vreunei panslavist fanatic în istoria aceasta, dar în genere ne vine totuși a crede că supraproducțiunea și interesul negustorilor de icoane și superioritatea acestora asupra caricaturilor bizantine sunt adevărata cauză a răspândirii.
Citește și Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (octombrie 1887)
A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru, precum o face d. Beldiman, e o exagerație și o gogoriță din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sunt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se naște din lipsa fabricațiunii acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar goni lesne și caricaturile orientale și cele moscovite. Din nenorocire însă chipurile de sfinți în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toți mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii tradiționale. Sfântul Nicolae are aceeași barbă și aceeași chelie pe toate icoanele Orientului.
Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe și pe când tablourile din Roma și Florența, chiar cele adânc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale existenței lui, icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii și schelete, cari au mult asemănare cu chipurile țepene și convenționale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră.
D. A. Beldiman fiul e un om cu cultură modernă; d-sa e un produs al civilizației germane, al școlilor din Berlin. Ar trebui deci să constate cu spiritul critic care e caracteristic școlii germane, că nu politica rusă, despre care ne abținem a vorbi nefiind în cestiune, ci confesiunea religioasă a rușilor e singura cauză a răspândirii acelor caricaturi – căci de! pictură în puterea cuvântului n-ar putea-o numi nici d. Beldiman. Din nefericire formalismul și persistarea staționară în obiceiuri vechi și adesea netrebnice sunt cu mult mai răspândite în biserica orientală, decât în aceea a Occidentului.
Citește și Scrisori între Mihai Eminescu şi Veronica Micle, publicate în premieră
Acolo artele au găsit o încurajare spornică; penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica unui Palestrina au fost în serviciul bisericii; acolo arta oratorică și-a avut eroii ei și dacă vom judeca bine, vom vedea că chiar cultura universitară superioară se datorește, cel puțin în începuturile ei, bisericii. Se poate ca rolul ei să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri și când arta însăși a devenit un instrument al utilitarismului. Dar dacă acel rol a trecut, el a fost realizat măcar prin epoci de glorie artistică și științifică, pe când biserica orientală a vegetat într-un formalism gol și sterp.
Acesta e răul specific și istoric oarecum care face cu putință propagarea sluțeniilor moscovite la noi, și acesta trebuie combătut. Cât despre politica rusească, credem că știe a-și alege mijloace mai inteligente pentru propagarea tendențelor ei. E „Adevărul“ de ex., care reprezintă admirabil unele tendințe ale acelei politice, pe cari însă nu găsim nici o necesitate de a le critica, de vreme ce sentimentul de conservare al românilor ni se pare îndestul de puternic pentru a rezista la asemenea încercări.
Dar altă enormitate la sfârșitul articolului d-lui Beldiman.Este sau nu adevărat că înaintea alegerilor d. prim ministru s-a întâlnit la Ruginoasa cu principele Urusoff?
Ei bine, nu știm și nici nu e nevoie să știm dacă primul ministru s-a întâlnit sau nu cu prințul Urusoff. Prințul – fost ministru plenipotențiar în țară – are fără îndoială multe cunoștințe și în București și în Iași, dar ceea ce putem asigura e că scopul venirii sale în România numai scop politic n-a fost.
📢 Vrem să auzim părerea ta!
Urmărește-ne pe Facebook Urmărește-ne pe Twitter Urmărește-ne pe LinkedIn
Urmărește-ne pe Google News