Interviu cu Monica Manolachi: „Traducerea literară este unul dintre jocurile culturale cele mai sofisticate”

Daniel Lăcătuș: Care a fost inspirația din spatele celei mai recente cărți de versuri traduse de tine, publicată în urma concursului „Călanul Cultural”?

Monica Manolachi: În martie 2015, am primit un mesaj pe email. Era vorba despre un curs de poezie anglofonă premodernă, oferit online și gratuit de Stanford University. Mi-l trimisese Corina Brăgaru, colega noastră de la Facultatea de Sociologie. Ne cunoșteam și știa ce îmi place mai mult. Fiind mereu în căutare de inspirație și atmosferă propice creației, timp de două luni și jumătate, am citit săptămânal câte o poezie scrisă de autoare din trecut, am ascultat prelegeri, am scris analize literare și am interacționat în engleză cu ceilalți participanți de pe forum. Printre cele care susțineau prelegerile se număra și poeta Eavan Boland. Vorbea cu atâta însuflețire de Anne Bradstreet, prima poetă din Lumea Nouă, de Phillis Wheatley, prima poetă afro-americană, dar și de celelalte, până la Emily Dickinson, încât am început să caut ce a publicat ea însăși și am ascultat și alte înregistrări, disponibile pe YouTube. Deci am cunoscut-o mai întâi în calitatea ei de profesoară de literatură. Mai târziu, într-un city break la Madrid în decembrie 2018, am intrat în eleganta librărie La Central, unde am găsit un raion generos numai cu volume de poezie, inclusiv în alte limbi decât spaniola. Dintr-un coșuleț de răchită de acolo, mi-a făcut cu ochiul o antologie de Eavan Boland: New collected poems (2005) de la Carcanet. Am pus-o în valiză și am citit-o pe îndelete în perioada următoare.

DL: Cum ai abordat procesul de traducere a poeziilor lui Eavan Boland, având în vedere complexitatea și subtilitățile limbajului poetic?

MM: În timp ce îi citeam poeziile de-a fir a păr și de plăcere, impresia din 2015 a devenit mai pregnantă: am regăsit preocuparea ei pentru teme specifice femeilor, dar și interesul pentru perspectiva istorică. Lectura celor două culegeri de eseuri autobiografice – Object lessons: the life of the woman and the poet in our time (1995) și A journey with two maps: becoming a woman poet (2011) – mi-a conturat și mai bine în minte portretul acestei poete și rolul ei în câmpul poeziei anglofone din secolul XX. Antologia menționată conține titluri din 1962 până în 2001, cu experimente literare conectate la experiența personală și la spiritul vremii. O perioadă de patru decenii ne permite nouă, celor care citim, să-i observăm evoluția stilului și a discursului poetic de la unul marcat de tradiție, de ritmuri și rime moștenite, la unul mai individualizat și descătușat, extras din viața de mamă și din condiția de poetă rebelă într-un mediu artistic mai degrabă patriarhal și conservator. Eavan Boland scrie o poezie adesea ironică și surprinzătoare, care schimbă rolul femeii, al mamei și al fetei în societate și pune istoria, mitologia și limba irlandeză într-o lumină contemporană, influențată de migrație și transformări identitare. Volumul apărut anul acesta în limba română la editura StudIS din Iași preia din această antologie mai ales poezii de după 1980 și include și texte publicate în colecții mai recente.

DL: Care au fost provocările și satisfacțiile pe care le-ai întâmpinat în traducerea poeziei lui Eavan Boland în română?

MM: Poeziile despre experiența de fată, femeie, mamă și poetă au un ritm mai alert și sincopat, uneori conversațional, specific unei intimități debordante, una animată și de un spirit teluric, care, în căutarea autenticului, respinge ceea ce este dat sau recomandat. În schimb, din textele care explorează perspectiva istorică transpare o voce parcă atemporală și vizionară, cu un ritm menit să demitizeze și să remitizeze trecutul tumultuos al Irlandei. În orice caz, atunci când traduc vers alb, unul dintre obiective este captarea ritmului și alegerea unor versuri cu o lungime comparabilă cu cele din original. În al doilea rând, în majoritatea poeziilor, Eavan Boland spune o poveste, fie una personală, fie una reprezentativă pentru cultura irlandeză, un aspect pe gustul meu, pentru că și eu scriu uneori astfel de poezie. În acest caz, identificarea și strunirea firului narativ, cu redarea nuanțelor și, pe cât posibil, a sonorității din original, reprezintă puncte importante pe un to-do list imaginar. În al treilea rând, în multe dintre textele alese pentru antologia românească am remarcat redarea aproape picturală a elementelor naturii – florile din grădină, un șir de arbori, oceanul, frigul iernii etc. – prin schițarea în doar câteva cuvinte a atmosferei și crearea unor imagini bine definite și memorabile. În „Flori la miezul nopții”, de exemplu, vocea poetică se poziționează la intersecția dintre natură și artă:

Când eram copil, cineva mi-a apropiat de față

un fir de gura leului. Uite, spunea, asta

are culoarea părului tău. Și așa era, capul meu,

o nestemată pliabilă în mâinile altcuiva.

Nu în ultimul rând, poezia lui Eavan Boland mizează pe categoria genului, pe diferența de gen, un detaliu de avut în vedere la traducere. Ca să dau două exemple elocvente, poets nu sunt doar poeții, ci și poetele, iar historians nu sunt doar istoricii, ci și istoricele, femei preocupate de scrierea istoriei.

DL: Cum consideri că se raportează poezia lui Eavan Boland la temele contemporane și care este semnificația ei în contextul literaturii irlandeze și, mai larg, în literatura universală?

MM: Prin poezia sa feministă, care sfâșie tiparele idealizante și acordă atenție vieții obișnuite a femeilor din suburbii, Eavan Boland a reușit să impună o experiență artistică inovatoare. Acest lucru s-a întâmplat în condițiile în care, în perioada debutului său, conceptul de femeie și cel de poet se aflau la poluri opuse în spațiul irlandez: primul însemna cooperare și viza interese comune, în timp ce al doilea era asociat cu individualismul anarhic. În ultimii treizeci de ani ai secolului trecut, insula a fost marcată de conflictele etno-naționaliste din nord. Nemulțumită cu această împărțire a teritoriilor, și-a propus să fie poetă. Și tot ce a scris vine din această tensiune identitară bine instrumentată, precum și din nevoia de a păstra în același loc – în pagina cu versuri – atât bucuriile domestice, cât și eposul irlandez. Această situare a avut și are încă relevanță și în spațiul mai larg al literaturii anglofone, împreună cu alte voci importante din epocă. Fiindcă din 1996 a devenit titulară la Universitatea Stanford, mai bine de două decenii și-a împărțit timpul între California și Dublin. Acum, prin traducere, vocea ei se aude și în alte spații culturale, cum este cel românesc, unde, până mai ieri, o poetă în postura de mamă era o contradicție.

DL: Ce înseamnă azi traducerea poeziei contemporane, care include limbaj și teme moderne, comparativ cu traducerea de poezie clasică?

MM: Poezia contemporană se numește așa nu numai pentru că este scrisă relativ recent sau pentru că suntem contemporani cu cine a scris-o, ci mai ales pentru că se folosește de un arsenal discursiv și estetic prin care poate reflecta frământările individuale sau socio-politice din trecutul recent. În comparație cu poezia clasică, în prezent se folosesc mai frecvent versul alb și limbajul accesibil, iar accentul este mult mai mult pe imagine, sens și registru decât pe ritm și rimă. Această situație poate facilita traducerea, dar nu este suficientă pentru ca transpunerea într-o altă limbă să fie foarte bună. Versul alb poate fi și o mare capcană. Există destule exemple care dovedesc că și poezia clasică poate fi tradusă într-un stil care să placă azi. În plus, traducerea versului alb prezintă propriile dificultăți. În general, limbajul poetic autentic nu este unul obișnuit, ci reflectă frumosul joc al minții, are de multe ori o gramatică stilizată, iar figurile de stil nu vor putea fi prinse niciodată complet de inteligența artificială. Sunt convinsă că umanitatea își va rezerva dreptul și plăcerea de a recrea lumea prin cuvinte și ritmuri fermecate.

DL: În ce mod poate experiența universitară să influențeze traducerea literară?

MM: Spațiul educațional, în general, și cel universitar, în special, poate oferi un cadru experimental foarte propice pentru antrenarea „mușchilor” de care este nevoie în traducerea literară. Exersarea structurilor gramaticale în contexte literare cât mai variate, de la cele mai simple la cele mai dificile. Regăsirea vocabularului cu înțelesuri diferite de la un context la altul. Obișnuința de a reformula cu ușurință o idee în actul traducerii și depășirea temerii că nu există soluții potrivite. Stăpânirea termenilor și a sensurilor prin consultarea permanentă a dicționarelor. Expunerea la mostre de literatură și registre discursive diverse. Sprijinirea consecventă a celor care au chemare spre literatură. Acestea sunt doar câteva dintre avantajele celor care petrec patru, șase sau mai multe semestre în pepiniera de cursuri și seminarii de traducere (literară). În ziua de azi, când relația dintre profesori și studenți se caracterizează printr-un grad mai mare de convivialitate, învățarea din mediul educațional seamănă și cu învățarea în familie sau cu prietenii, ceea ce permite cultivarea abilităților și a competențelor nu numai pe cale cognitivă, ci și la nivel emoțional. Așa, cred, se nasc dorința și responsabilitatea de a traduce cât mai bine posibil. Traducerea literară este unul dintre jocurile culturale cele mai sofisticate, cu reguli, divizii, concursuri, câștigători și perdanți, pentru care este nevoie de mult antrenament. Cum facem să fie și un joc fairplay?

DL: Care sunt cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în traducerea poeziei și ce soluții s-au ivit?

MM: În ce mă privește, cu cât este mai mare provocarea, cu atât este mai mare bucuria de a găsi soluții. Face parte din arta traducerii. Probabil am o minte care se hrănește cu așa ceva. Din experiență, pot spune că mai greu de tradus nu sunt poeziile cu formă fixă, ci poeziile eliptice. Dacă are formă fixă și conține și multe elipse, atunci da, poate fi o mare provocare. În cazul formelor fixe – sonet, baladă, poem epic, palindrom, poem vizual etc. – ai aproape toate piesele de puzzle, nu-ți trebuie decât inspirație în alegerea cuvintelor care redau suflul poemului, energie pentru forjarea lor ținând cont de restricții și timp suficient pentru revizuire. În schimb, în cazul poeziei eliptice, pe lângă textul propriu-zis, cine traduce trebuie să aibă în vedere și sensurile generate de elipse, dar și să le evite pe cele nedorite. În orice caz, oricât de mare ar fi provocarea, există mai multe soluții. Fie te consulți cu autorul dacă mai trăiește și este accesibil, fie citești studii în care se comentează textul respectiv, fie citești și compari traduceri asemănătoare, fie contactezi un nativ sau un expert care crezi că te-ar putea ajuta. În astfel de situații, este nevoie de creativitate și simț artistic. Nu degeaba se spune că limba țintă se îmbogățește prin traducere.

DL: Ai în plan să traduci sau să scrii alte lucrări în viitorul apropiat?

MM: Sper să reușesc să văd publicat un volum cu poezii de Langston Hughes, însoțit de un comentariu biografic. Am lucrat la texte acum ceva timp. Câteva au și apărut online. Aș vrea să revin la ele și să le găsesc o editură. Cât privește poeziile mele, am mai multe proiecte despre care voi vorbi la momentul potrivit. Aș vrea să mai public o colecție inspirată de Dunăre. Mi se pare că nu suntem suficient de conștienți de forța simbolică a fluviului, de faptul că ne-a fost mereu o legătură naturală cu restul continentului, dar și cu restul planetei. Visez și la o antologie de poezie inspirată de prezența fluviului. De fapt, la două. Una cu poezie românească și una cu spirit transnațional, construită pornind de la literaturile de pe cursul fluviului, care să fie tradusă în mai multe limbi.

DL: Care este perspectiva ta asupra evoluției curente a literaturii românești, în contextul global și al influențelor culturale diverse?

MM: Este greu de răspuns într-un paragraf la o astfel de întrebare, dar voi încerca. Ultimele trei decenii cred că au însemnat o ruptură cu literatura trecutului, una poate dureroasă și scandaloasă, dar necesară, precum și recucerirea libertății de gândire și de exprimare, alimentată de accesul tot mai mare la literaturi din diverse culturi și de recunoașterea diasporei literare. Când spun ruptură, mă gândesc la punerea sub semnul întrebării a canonului literar, la revizitarea relației dintre tradiție și modernitate, la recuperarea unor autori și autoare, mai ales a celor din zone marginale, dar și la dorința de a păstra vie nevoia de înnoire, de raportare la prezent și de imaginare a viitorului. Cine mă urmărește știe că mă preocupă relația dintre literatură și hrană. Pentru că și literatura este o hrană, una spirituală, mi se pare esențial să ne dăm seama cum ne influențează literaturile la care avem acces și ce se poate face cu aceste influențe din punct de vedere creativ „pentru o viață mai sănătoasă”. Ca să nu simțim că trăim degeaba, este nevoie de un echilibru între consumul și producția de literatură, între cantitate și calitate. Există azi în limba română o literatură pentru copii efervescentă și se experimentează mult cu genurile literare în diverse cercuri – acestea sunt semne bune. Dacă am fi un pic mai atenți la fenomenele din zona migrației internaționale și a celor din zona descoperirilor științifice și dacă literatura ar capta nu numai ce se întâmplă cu românii, ci și ce se întâmplă cu ceilalți și cu mediul, am putea spune probabil că suntem mai bine racordați la contextul cultural global.

Citește și Influența și impactul lui Dostoievski asupra condiției umane și a literaturii contemporane