Interviu cu Sârmanca Fekete, unul dintre puținii supraviețuitori ai Căminului-spital de la Cighid

Distribuie

Despre drama supraviețuitorilor din Căminele – spital pentru copii, înființate pe teritoriul României în perioada comunistă, s-a scris foarte puțin.

Investigațiile derulate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, cu privire la aceste Cămine – spital, au scos la lumină atrocitățile trăite de copiii care ajungeau în astfel de centre. Frigul, foametea și condițiile insalubre au făcut ca în perioada 1967 – 1990 să moară peste 15.000 de minori, internați în cele 26 de cămine spital.

Dintre toate Căminele – spital și Spitalele de neuropsihiatrie investigate de IICCMER, la Căminul – spital de la Cighid a fost înregistrată cea mai mare mortalitate: de la înființarea spitalului, la 1 octombrie 1987, și până la 30 aprilie 1990  au murit 160 de copii, dintr-un număr de 183 minori internați.

Sârmanca Fekete este unul dintre puținii copii supraviețuitori. Fetița, care atunci doar printr-un miracol a reușit să supraviețuiască odioaselor tratamente aplicate la Cighid și care a fost considerată de comuniști un copil irecuperabil – este acum o femeie în toată firea, pe cât se poate de normală. Are 37 de ani, doi copii frumoși, îi place să cânte la chitară și visează la viitorul copiilor ei. La viitorul ei nu se poate gândi, spune că mintea îi este încă ocupată să rememoreze copilăria petrecută la Căminul Cighid. Și nici nu mai speră, ca acum, la mai bine de 21 de ani de când a plecat din acel Cămin – spital, să se mai găsească vinovații.

Citește și IICCMER solicită îndepărtarea monumentului dedicat „eroilor” fostei Securități ridicat în Pitești

Înainte de a vă relata interviul cu Simi, așa cum îi place să i se spună, dorim să facem o scurtă precizare: acest material nu expune rezultatele unei investigații. Noi, echipa Institutului, ne-am dorit să relatăm povestea unui supraviețuitor și să arătăm publicului, încă o dată, de ce este important să continuăm să investigăm ceea ce s-a petrecut în comunism. Pentru că dramele comunismului nu își vor pierde urma niciodată, ele sunt prezente printre noi, printre părinții noștri, printre bunici, printre colegi. Și cum ar fi să nu ne cunoaștem istoria și să trecem nepăsători peste aceste drame? Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc va continua să ancheteze și alte Cămine – spital, pentru că, deși au trecut aproape 33 de ani de la Revoluție, încă mai sunt lucruri nespuse. Vieți și destine schilodite, pe care avem datoria morală să nu le dăm uitării.

Simi este o fată extrem de expresivă, cu bun simț și cu un zâmbet larg. Doar că în spatele zâmbetului se ascunde o dramă, iar atunci când vorbește despre ea începe inevitabil să plângă. M-a avertizat încă de la începutul interviului că obișnuiește să plângă atunci când își relatează povestea, ,,dar să nu mă sperii și nici să mă întristez, că o scoatem noi la capăt’’. Are bună parte din corp acoperită cu tatuaje și spune că și le-a făcut ca să își acopere cicatricele de la Cighid. În special cicatricele de pe mâini, pentru că acolo cadrele medicale și îngrijitorii îi loveau frecvent, cu un furtun ud.

Citește și Raportul de activitate al IICCMER, pentru intervalul 10 martie – 10 septembrie 2022

Î: Simi, îți propun să ne cunoaștem pentru început. Câți ani ai, cum te numești și ce ocupație ai?

  1. Am 37 de ani și mă numesc Sârmanca Fekete. Nu știu de la ce vine numele acesta, de mic copil m-am întrebat și eu, mai ales că pe atunci multă lume râdea de numele meu. De asta prefer să îmi spună oamenii Simi. Mi-aș dori chiar și să îmi schimb numele, în acte, dar e foarte scump și nu îmi permit. Dacă mi-aș schimba numele, poate aș mai uita și de copilăria mea.

Am doi copii, locuiesc în Oradea și am primit o locuință socială de la primărie, pentru care plătesc 350 lei pe lună chiria, plus întreținerea. Dar îmi doresc să mă mut pentru sănătatea copiilor mei. Muncesc uneori, sunt angajată la o firmă de curățenie, dar sunt chemată rar să fac undeva curat. Așa că mă descurc destul de greu cu banii. Primesc pensie și mai am și alocația copiilor.

Î. Ce pensie primești?

  1. Aproape 400 lei. Este o pensie de handicap, pentru că am epilepsie. Nu știu dacă am această boală încă de la naștere sau de la Cighid. Dar știu că în familia mea, atât de puțin cât am reușit să o cunosc, nimeni nu are această boală.

Î. Care este povestea ta?

  1. Am fost abandonată la maternitate. Iar cei de la maternitate m-au dus la Căminul de la Cighid. Așa am ajuns eu acolo. Sunt traumatizată și mi-e foarte greu să povestesc ce am trăit acolo. A fost foarte greu. Dormeam în urină și fecale, eram mușcați de șobolani și nu aveam cum să ne apărăm. Nu puteam să facem diferența între zi și noapte, pentru că în saloane erau în permanență trase obloanele. Iar dimineața, când ne trezeam, aveam promoroacă pe noi, pentru că era foarte frig.

Citește și IICCMER lansează programul Descoperă România Instituțională

Î. Din partea tuturor îngrijitorilor aveați parte de tratamentele acestea nemiloase sau printre ei existau și unii care se purtau mai blând cu voi?

  1. R. Fără excepție, din partea tuturor. Se comportau cu noi la fel cum s-ar fi comportat cu niște animale, poate și mai rău. Mâncam din căldarea în care puneau apa ca să spele pe jos sau eram bătuți zilnic, fără motiv, cu un furtun ud.

Î. Cât ai stat la Cighid?

  1. Am stat până în 2001, atunci când am fost mutați la un orfelinat în Oradea. Până în 90 a fost groaznic, apoi a venit o fundație și lucrurile s-au mai schimbat. Adică începusem să avem o altă condiție materială, una mai bună. Să mâncăm mai bine, să avem căldură în salon, să ne jucăm pe afară sau chiar ceva mai târziu să mergem la grădiniță. Aveam hrană, medicamente și îmi amintesc foarte bine că atunci când au venit cei de la fundație, prima baie mi-au făcut-o mie. Dar de bătut, tot continuau să ne bată unii îngrijitori. Mă uit la fiul meu care acum are 5 ani. Știe să numere, vorbește, se joacă. Eu la 5 ani nici măcar nu știam cum să merg.

Î. Îți amintești de copiii din cămin?

  1. Da, îmi amintesc și am păstrat legătura cu toți cei care au supraviețuit. Dar ei nu vor să vorbească în fața presei despre asta. Eu sunt singura. Ne întâlnim destul de des și povestim.

Citește și Arhiva foto din perioada regimului comunist va fi digitalizată integral, anunță IICCMER

Î. Cum vă petreceți timpul?

  1. Ne întâlnim și povestim mereu despre ce s-a întâmplat acolo. ,,Îți amintești când…’’, ,,mai ții minte atunci…’’, vorbim și tot vorbim despre Cighid și mereu ne mai amintim câte ceva. Ne amintim și de copiii care nu mai sunt acum. Cei cu care stăteam seara, în salon, iar a doua zi dimineață nu mai erau.

Î. Simi, ai făcut terapie pentru drama trăită acolo?

  1. Nu, nu am fost, e scump. Și nici nu știu dacă m-ar ajuta. Încerc să mă concentrez pe creșterea copiilor și mă gândesc că dacă ei vor avea o viață bună, atunci voi mai uita și eu din ce am trăit. Frica mea cea mai mare este ca ei să nu rămână pe drumuri. Să mi se întâmple mie ceva rău și ei să ajungă într-un orfelinat, așa cum am stat și eu.

Î. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc a demarat o anchetă despre căminul spital de la Cighid, în anul 2017, dosar care ulterior a fost transmis la Procuratură. Ai fost citată ca martor în acel dosar?

  1. R. Nu, niciodată.

 Î. Ai găsit iertarea pentru odiosul tratament aplicat de regimul comunist?

  1. Nu, eu nu pot și nu vreau să îi iert pe comuniști. Să-i ierte Dumnezeu, dar eu nu pot să îi iert pentru tot ce au făcut, pentru cât m-au chinuit.

Didona Goanță