Ion Pop Reteganul, clasicul care a umplut hambarul cu povești de pe Valea Streiului

Ion Pop Reteganul, care a reușit să adune o operă imensă din creațiile, tradițiile sau credințele populare din Ardeal, în anul 1875 mutat în satul Vâlcelele-Rele, de lângă Călan, unde a profesat ca învățător o perioadă scurtă de timp, lasă ca moștenire încântătoare strigăte, colinde populare sau doine, unele culese din satele care compun astăzi orașul Călan. Ca învățător la Vâlcelele Rele și-a „umplut hambarul cu povești, cântece şi descântece adunate pe la nedei şi ospețe țărănești”.

A fost dascăl mai întâi la Vâlcelele Rele (1875), apoi la Baru Mare, la Lisa în ținutul Făgărașului (1878-1879), la Grădiștea, în preajma Sarmisegetuzei (1880), la Bouţarul superior în dieceza Lugojului, (1889-1891); în Bucium-Şasa (1881-1884); la Sîncel, lângă Blaj (1884-1886); la Rodna Veche, în nordul Ardealului (1886-1892); la Monar, în comitatul Bistrița Năsăud şi Reteag (1896-1898). În afara profesiei de dascăl, a fost secretar secund al „Asociațiunii pentru literatură şi cultura poporului român” (1893-1896).

Dintre toate localitățile colindate, pe aproape tot teritoriul Ardealului, Țara Hațegului i-a rămas cel mai adânc înrădăcinată în suflet: „Stam nehotărât, că voie (sic!) aș fi avut să merg în patru părţi deodată: pe drumul ce duce cătră Orlea, din care parte veneau românii de pe apa Streiului, de la Ruşi, Bățălariu, Ocoliş, Vâlcelele bune şi rele, Măceu, Plopi, Gânțaga, Covragiu ş.a. (…) ori să ies pe drumul ce duce cătră apus, din care parte vin adevărații fii ai țării Hațegului.”

Citește și Obiceiuri și tradiții pe Valea Streiului, la Călan

Elogiile în acest sens nu contenesc: „Frumos e Ardealul fără măsură, dar în el mai frumos este acest corn ce este în jurul Hațegului şi care până în ziua de astăzi se numește Țara Hațegului. (…) Țara Hațegului întrunește în sine tot ce Ardealul are mai bun şi mai frumos; Țara Hațegului se poate numi cu drept cuvânt un Ardeal în miniatură.”

Cu altă ocazie, la începutul secolului al XX-lea, Ion Pop Reteganul povestea cu entuziasm în presa regională: „Mi s-a întâmplat anume că, înainte de asta cu 24 ani, dăscălind în Țara Hațegului, să calc în lungiș și-n curmeziș mai tot pământul, care în gura poporului este numit Țara Hațegului, partea cea mai istorică a scumpului nostru Ardeal. Pe atunci eram tânăr și ușor, mai puțin îmi păsa de o cale cum e cea din Vâlcelele-Rele până la Călan ori Hațeg.”

Atașamentul său pentru această zonă a Țării Hațegului este cu atât mai mult de înțeles că „după ieșirea de la miliție mersei ca învățător în Vâlcelele-Rele, lângă Hațeg. Acolo șezui la popa Toma, care era un moșneag cu puțină carte, dar om la omenie şi pățit, om cu talente naturale şi nu mă mai puteam sătura de poveștile şi povestirile lui.”

Citește și Povești și legende pe Valea Streiului, la Călan

Multele dintre peregrinările sale prin Ardeal, afirmă unii cercetători ai operei sale, „nu au fost numai pentru asigurarea unui trai mai bun sau datorate unor neplăceri cauzate de unele autorități opace propășirii învățământului”, ci trebuie înțelese dintr-un alt unghi de vedere, acela relevat de Vasile Netea cu patru decenii în urmă: „setea de a cunoaște cât mai mult pământ românesc” şi care s-a transformat într-o „adevărată odisee a vieţii de învățător”.

Cu toate că a locuit și predat doar un singur an aici, a reușit să adune un număr însemnat de poezii și povești populare. Ca dascăl: „La Vâlcelele rele nu aflai școală, închiriai deci o casă, iar în loc de bănci bătui nescar scânduri pe porumb cu mâna mea, cum putui, adusei abecedare și începui școala”

Scriitorul și pedagogul ardelean lasă ca moștenire, dar și ca o mărturie a implicării sale active în viața culturală din Țara Hațegului, mai multe cântece, colinde, strigături populare culese din această zonă, în Trandafiri şi viorele. Poezii populare. Gherla, 1884; broșura Din Ţara Haţegului, Biblioteca poporală a Asociațiunii, nr. 180, 1930 – Sibiu – și în numeroase volume, unele în manuscris, aflate în arhiva bibliotecii Academiei Române.