Istoria Bibliei

Istoria Bibliei

Distribuie

Istoria Bibliei începe cu formarea și dezvoltarea textelor sacre care alcătuiesc Vechiul și Noul Testament. Documentele biblice provin dintr-o perioadă de aproximativ 1.000 de ani, având ca punct de plecare tradițiile orale ale poporului evreu. Primele texte scrise ale Vechiului Testament datează din secolul al XII-lea î.Hr., când au fost redactate primele versiuni ale Cărții Genezei și ale celorlalte cărți ale Pentateuhului, atribuite în tradiția iudaică lui Moise.

Pe parcursul secolelor următoare au fost adăugate alte cărți în corpusul Vechiului Testament, provenind din diverse perioade și contexte istorice. Cărțile Profetice, precum Isaia, Ieremia și Ezechiel au fost redactate în perioada monarhiei unite și a celor două regate, Israel și Iuda, în timp ce cărțile Poetice, precum Psalmii și Proverbele, provin din mediul cultului templului din Ierusalim.

Noul Testament, în schimb, își are originea în primele comunități creștine din secolul I d.Hr. Cele patru Evanghelii, atribuite lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, prezintă viața și învățăturile lui Iisus Hristos, în timp ce Faptele Apostolilor și Epistolele pauline și non-pauline abordează istoria și teologia primelor comunități creștine. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, este o viziune profetică a sfârșitului lumii și a judecății de apoi.

Procesul de canonizare a Vechiului și Noului Testament

Canonizarea Bibliei a fost un proces complex și îndelungat, care a implicat selecția și stabilirea textelor sacre de către comunitățile iudaice și creștine. Pentru Vechiul Testament, procesul de canonizare a început în perioada a doua a Templului (secolele V-I î.Hr.), când au fost stabilite cele trei secțiuni ale canonului ebraic: Legea (Torah), Profeții (Nevi’im) și Scrieri (Ketuvim).

Procesul de canonizare a continuat în perioada postexilică (secolul al VI-lea î.Hr. – secolul al II-lea d.Hr.), când autoritățile religioase iudaice au stabilit în mod definitiv lista cărților sacre și au respins alte texte considerate apocrife sau pseudepigrafe. În tradiția creștină, Vechiul Testament a fost adoptat în forma Septuaginta, o traducere grecească a textelor ebraice realizată în secolul al III-lea î.Hr., care includea și câteva cărți adiționale, numite Deuterocanonice.

Canonizarea Noului Testament a avut loc în primele secole ale creștinismului, în contextul dezvoltării doctrinei și a creșterii numărului de comunități creștine. Procesul a fost marcat de dezbateri și controverse privind autenticitatea, autoritatea și inspirația divină a diferitelor texte. În secolul al IV-lea d.Hr., în urma sinoadelor de la Hippo (393) și Cartagina (397), s-a ajuns la o listă stabilă de 27 de cărți, care a devenit canonul oficial al Noului Testament.

Traducerea Bibliei în diferite limbi și culturi

Biblia a fost tradusă în numeroase limbi și a cunoscut o largă răspândire în diferite culturi de-a lungul istoriei. Printre cele mai importante și influente traduceri se numără Septuaginta (în limba greacă), Vulgata (în limba latină), traducerea lui Luther (în limba germană) și King James Version (în limba engleză).

Septuaginta, realizată în secolul al III-lea î.Hr., a fost prima traducere importantă a Bibliei și a avut un impact major asupra dezvoltării creștinismului în lumea greco-romană. Vulgata, tradusă de Sfântul Ieronim în secolul al IV-lea d.Hr., a devenit versiunea standard a Bibliei pentru Biserica Latină și a fost folosită în liturghie și în studiul teologic pentru mai bine de 1.000 de ani.

Traducerea lui Luther, publicată în secolul al XVI-lea, a marcat începutul Reformei Protestante și a contribuit la răspândirea învățăturilor protestante în Germania și în alte țări europene. King James Version, apărută în 1611, a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate versiuni ale Bibliei în lumea anglofonă, fiind folosită în mod curent și în zilele noastre.

Impactul Bibliei asupra istoriei și societății

Biblia a avut un impact semnificativ asupra istoriei, culturii și societății în întreaga lume. Ca text sacru al iudaismului și creștinismului, a influențat dezvoltarea a două dintre cele mai mari tradiții religioase din lume și a modelat sistemele de valori și normele etice ale multor societăți.

Biblia a fost, de asemenea, o sursă importantă de inspirație în domeniul artei, literaturii și muzicii, generând numeroase opere de artă și creații literare de-a lungul secolelor. De la frescele bisericești și tablourile renascentiste până la operele literare clasice, precum „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri sau „Paradisul pierdut” al lui John Milton, Biblia a avut un impact profund asupra imaginației și sensibilității artiștilor și scriitorilor.

În ceea ce privește manuscrisele originale ale Bibliei, nu au supraviețuit până în prezent. Totuși, există numeroase copii și fragmente de manuscrise descoperite în cursul timpului, care oferă informații prețioase despre textele biblice și istoria lor. Printre cele mai importante și cunoscute descoperiri se numără Manuscrisele de la Marea Moartă, o colecție de fragmente și copii ale textelor Vechiului Testament și alte scrieri iudaice, găsite în peșterile de la Qumran, în apropiere de Marea Moartă, în anii 1947-1956. Aceste manuscrise datează din secolul al II-lea î.Hr. și până în secolul I d.Hr. și reprezintă cele mai vechi copii cunoscute ale textelor biblice.

Alte manuscrise importante includ Codex Sinaiticus și Codex Vaticanus, două dintre cele mai vechi și mai complete copii ale Bibliei în limba greacă, datând din secolul al IV-lea d.Hr. Codex Sinaiticus a fost descoperit în mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, în anul 1859, iar Codex Vaticanus se află în Biblioteca Vaticanului.

Citește și Cea mai veche Biblie ebraică cunoscută va fi expusă în Israel