Istoria Rusiei (1796-1855): Autocrație, expansiune și progres cultural

Istoria Rusiei între 1796 și 1855 marchează o etapă crucială în evoluția națiunii, în care trei împărați, Pavel I, Alexandru I și Nicolae I, au condus Rusia printr-o perioadă de transformări, instabilitate și progres cultural. Această epocă a fost caracterizată de consolidarea autocrației, expansiunea teritorială și afirmarea puterii rusești în contextul politic internațional. În același timp, au avut loc mișcări de eliberare și dezvoltare în diverse domenii ale societății, cum ar fi arta, literatura și educația, contribuind la formarea identității rusești moderne. Această perioadă a pregătit scena pentru schimbările majore ce vor avea loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și pentru evenimentele care vor defini istoria Rusiei în secolul al XX-lea.

Rusia în timpul lui Pavel I (1796-1801)

Pavel I al Rusiei, fiul Ecaterinei a II-a, a urcat pe tron în 1796. Educat în spiritul Iluminismului, Pavel I a fost profund influențat de călătoriile sale în Europa Occidentală. La începutul domniei sale, a încercat să pună în aplicare reforme, dar a întâmpinat rezistență din partea nobilimii și a birocrației.

Una dintre cele mai notabile reforme ale lui Pavel I a fost instituirea dreptului primului născut pentru succesiunea tronului. Aceasta a pus capăt practicii care permitea țarilor să-și aleagă moștenitorii. Pavel I a emis, de asemenea, o serie de decrete care au reformat armata rusă, introducând reguli și proceduri noi.

În politica externă, Pavel I a fost un oponent ferm al Franței napoleoniene și s-a alăturat unei coaliții împotriva lui Napoleon. Trupele rusești, conduse de generalul Alexandr Suvorov, au obținut victorii remarcabile în Italia și Elveția. Cu toate acestea, în ciuda succeselor sale militare, Pavel I a fost asasinat în 1801, punând capăt domniei sale scurte și tulburi.

Rusia în timpul lui Alexandru I (1801-1825)

Alexandru I al Rusiei, fiul lui Pavel I, a urcat pe tron în 1801, după asasinarea tatălui său. La fel ca Pavel I, Alexandru a fost educat în spiritul Iluminismului și a fost un admirator al lui Napoleon. În primii ani ai domniei sale, Alexandru I a încercat să pună în aplicare reforme interne și externe.

Alexandru I a reformat guvernul rus, înlocuind colegiile înființate de Petru cel Mare cu ministere. A introdus, de asemenea, reforme în sistemul de învățământ și a încercat să modernizeze economia rusă. Cu toate acestea, progresele au fost încete și limitate, iar Alexandru a întâmpinat rezistență din partea nobilimii și a birocrației.

În politica externă, Alexandru I a fost un aliat al lui Napoleon la începutul domniei sale, dar și-a schimbat ulterior alianța. În 1805, a fost înfrânt de Napoleon în Bătălia de la Austerlitz și a fost nevoit să se alăture Sistemului Continental impus de Napoleon. În 1807, a semnat Tratatul de la Tilsit cu Franța, devenind aliatul lui Napoleon. În ciuda alianței, relațiile dintre Rusia și Franța s-au deteriorat,

Rusia în timpul lui Nicolae I

Nicolae I al Rusiei, născut pe 6 iulie 1796 și decedat pe 2 martie 1855, a fost împăratul Rusiei între 1825 și 1855. Spre deosebire de fratele său, Alexandru I, Nicolae I nu era înclinat spre deschidere spirituală și intelectuală. El percepea rolul său de țar ca pe acela al unui autocrat paternalist, care conducea poporul prin orice mijloace considera potrivite. În urma experienței amare a revoltei decembriștilor, Nicolae I era hotărât să mențină un control strict asupra societății ruse.

Citește și Petru cel Mare și transformarea Rusiei: Domnie și reforme (1682-1796)

Secția a treia, poliția secretă a Rusiei, controla o rețea vastă de spioni și informatori. Cenzura strictă era aplicată asupra sistemului educațional, presei și oricărei manifestări a vieții publice. În 1833, ministrul educației, Serghei Uvarov, a conceput un program numit „Autocrație, ortodoxie și caracter național”, care urma să servească drept principiu călăuzitor al regimului. Populația trebuia să arate loialitate nelimitată autorității țarului, tradițiilor Bisericii Ortodoxe Ruse și națiunii ruse. Deși aceste principii nu au fost susținute de majoritatea populației, au condus la represiuni generalizate și, în special, la persecuții împotriva naționalităților neruse și minorităților religioase neortodoxe. De exemplu, guvernul a forțat Biserica Ortodoxă Georgiană să accepte regulile sinodice ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

Promovarea oficială a naționalismului rusesc a deschis o dezbatere asupra locului Rusiei în lume, sensului istoriei și viitorului țării. Un grup, numit „occidentaliști”, credea că Rusia rămăsese înapoiată și primitivă, iar progresul era posibil doar printr-un proces de europenizare. Un alt grup, slavofilii, celebra slavii, cultura și tradițiile acestora, exprimând dezaprobarea față de opiniile occidentaliștilor și cultura vestică. Slavofilii considerau filozofia slavilor ca sursă de plenitudine în Rusia și priveau cu scepticism raționalismul și materialismul vestic. Unii slavofili credeau că obștea sătească rusă oferea o alternativă atractivă la capitalismul occidental, o tradiție țărănească care putea transforma Rusia într-un salvator social și moral.

În ciuda represiunii din această perioadă, în Rusia a avut loc o înflorire a artelor. Autori precum Alexandr Pușkin, Nicolai Gogol, Ivan Turgheniev și alții au adus literaturii ruse recunoaștere și statut internațional. Baletul a prins rădăcini puternice în Rusia, după ce a fost „importat” din Franța, iar muzica clasică a cunoscut apogeul prin compozițiile lui Mihail Glinka (1804-1857).

Citește și Provocarea – primul lungmetraj de ficţiune filmat în spațiu, lansat în cinematografele din Rusia

Pe plan extern, Nicolae I s-a poziționat ca un gardian împotriva revoluțiilor. Ajutorul său în reprimarea revoluțiilor europene i-a adus porecla de „jandarm al Europei”. În 1830, polonezii din teritoriile ocupate de Rusia s-au revoltat. Nicolae I a înăbușit rebeliunea, a abrogat constituția poloneză și a transformat Polonia într-o gubernie – provincie a Imperiului. În 1848, când Europa a fost zguduită de o serie de revoluții, Nicolae I a fost în fruntea reacției. În 1849, el a intervenit în sprijinul Habsburgilor și i-a ajutat să reprime revoluția din Ungaria. De asemenea, a forțat Prusia să nu accepte o constituție liberală. Ajutând forțele conservatoare să înlăture amenințarea revoluțiilor, Nicolae părea că domină întreaga Europă.

Dominația rusă s-a dovedit a fi iluzorie. În timp ce Nicolae se străduia să mențină status quo-ul în Europa, el a adoptat o poziție agresivă împotriva Imperiului Otoman. Țarul urmărea rezolvarea așa-numitei Probleme orientale, încercând împărțirea Imperiului Otoman și stabilirea unui protectorat asupra populației ortodoxe din Balcani. Rusia a dus un război victorios împotriva turcilor în 1828-1829. În 1833, Rusia a negociat tratatul de la Unkiar-Skelessi cu turcii.

Puterile europene au crezut în mod greșit că tratatul conținea o clauză secretă care i-ar fi asigurat Rusiei dreptul de a traversa cu vase de război strâmtorile Bosfor și Dardanele. Prin Convenția de la Londra asupra strâmtorilor din 1841, puterile europene asigurau controlul otomanilor asupra strâmtorilor și interziceau tuturor națiunilor, inclusiv Rusiei, să trimită vase de război prin Bosfor și Dardanele. Bazându-se pe rolul pe care-l avusese în reprimarea revoluțiilor din 1848 și crezând în mod eronat că are sprijinul diplomatic britanic, Nicolae a amenințat încă o dată Imperiul Otoman, care a declarat război Rusiei în 1853.

Citește și Joe Biden condamnă arestarea jurnalistului Evan Gershkovich în Rusia

Temându-se de posibilitatea unei victorii rusești, Regatul Unit și Franța s-au alăturat în 1854 turcilor în ceea ce avea să fie cunoscut ca Războiul Crimeii. Austria a oferit sprijin diplomatic otomanilor, iar Prusia a rămas neutră, lăsând Rusia fără aliați pe continent. Aliații europeni au debarcat în Crimeea și au asediat baza militară puternic fortificată de la Sevastopol. După un asediu de un an, Sevastopolul a căzut, demonstrând incapacitatea rușilor de a-și apăra propriile fortificații. Nicolae I a murit înainte de căderea Sevastopolului, dar înainte de acest moment, devenise conștient de neputința regimului său.

Rusia se confrunta acum cu două opțiuni: ori iniția reforme profunde, ori era în primejdie să-și piardă statutul de mare putere europeană. În cele din urmă, moartea lui Nicolae I a deschis calea pentru reformele care urmau să vină sub domnia fiului său, Alexandru al II-lea. Acesta a promovat o serie de reforme, printre care și abolirea iobăgiei în 1861, reforma judiciară și militară, precum și încercări de modernizare a economiei rusești. Cu toate acestea, problemele sociale, economice și politice nu au fost complet rezolvate și tensiunile au continuat să crească în Rusia, în timp ce națiunea căuta să-și redefinească identitatea și rolul în lume.

Nicolae I rămâne o figură controversată în istoria Rusiei, simbolizând represiunea și autocrația. Domnia sa a fost marcată de cenzură și persecuții, dar și de o dezbatere aprinsă asupra destinului Rusiei, între occidentaliști și slavofili. În ciuda acestor aspecte negative, perioada a fost una de înflorire a artelor, cu scriitori și compozitori care au adus faima și recunoașterea internațională culturii rusești.