Istoria Rusiei (1855-1892): Reforme, emancipare și industrializare

Perioada cuprinsă între anii 1855 și 1892 în istoria Rusiei a fost una de mari transformări și schimbări radicale. Această etapă istorică a Rusiei, începând cu domnia țarului Alexandru al II-lea și terminând cu ultimii ani ai domniei lui Alexandru al III-lea, a inclus momente precum emanciparea țăranilor și dezvoltarea industrială a imperiului, consolidarea unui sistem de învățământ, reformele administrative și militare și multe altele.

Domnia lui Alexandru al II-lea (1855-1881)

Alexandru al II-lea, supranumit și „Țarul Eliberator”, a urcat pe tron în 1855, în timpul Războiului Crimeii. Țarul a început să implementeze o serie de reforme care urmăreau să modernizeze și să democratizeze Rusia. Printre cele mai importante reforme ale domniei sale se numără:

• Emanciparea țăranilor (1861): Aceasta a fost una dintre cele mai semnificative reforme ale țarului, prin care țăranii iobagi au fost eliberați și au primit dreptul de a-și alege proprietarii și de a se căsători fără permisiunea acestora. Totuși, procesul de emancipare a avut și limite, întrucât țăranii au trebuit să plătească despăgubiri foștilor lor stăpâni și să lucreze pe terenurile acestora până la achitarea sumei stabilite.
• Reformele militare (1874): Alexandru al II-lea a înființat un sistem universal de recrutare, prin care toți cetățenii ruși de sex masculin, fără a ține cont de clasă, au fost obligați să presteze serviciu militar. Această reformă a avut drept scop modernizarea armatei și creșterea eficienței acesteia.
• Reformele judiciare (1864): Țarul a introdus un sistem de justiție independent, cu judecători aleși prin vot și jurați, care erau responsabili de luarea deciziilor în cazurile penale.

Asasinarea lui Alexandru al II-lea și domnia lui Alexandru al III-lea (1881-1894)

În martie 1881, țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de revoluționarii radicali ai grupului „Voința Poporului”. Fiul său, Alexandru al III-lea, a urcat pe tron, având o abordare conservatoare în ceea ce privește politica internă și externă. Unele dintre principalele evenimente ale domniei sale sunt:

• Reacția la asasinarea tatălui său: În urma asasinării lui Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea a implementat măsuri represive, inclusiv întărirea cenzurii, restrângerea libertății presei și limitarea drepturilor civile. Acesta a luptat împotriva mișcărilor revoluționare și a promovat politici conservatoare și naționaliste.
• Politica industrială: În ciuda conservatorismului său, Alexandru al III-lea a recunoscut necesitatea dezvoltării economice a Rusiei. În acest scop, el a început să promoveze industrializarea, încurajând investițiile în infrastructura de transport și în industria grea. Construcția căilor ferate, în special a celebrului Transsiberian, a stimulat dezvoltarea economică a imperiului.
• Reformele administrative: Alexandru al III-lea a reorganizat administrația imperială, promovând centralizarea și birocrația. A consolidat puterea guvernatorilor regionali și a limitat autonomia locală.
• Politica externă: În plan extern, Alexandru al III-lea a adoptat o abordare mai prudentă și defensivă, evitând implicarea Rusiei în conflictele europene. Acesta a încercat să consolideze influența Rusiei în Asia Centrală și să mențină relațiile cordiale cu Imperiul German și Austro-Ungaria.

Citește și Istoria Rusiei (1796-1855): Autocrație, expansiune și progres cultural

Politica externă după Războiul Crimeii

După înfrângerea suferită în Războiul Crimeii, Rusia a adoptat o politică externă prudentă și bine calculată, încercând să evite implicarea în conflicte majore în următoarele decenii. Demilitarizarea Mării Negre și pierderea controlului asupra gurilor Dunării în urma Tratatului de la Paris au determinat Rusia să-și reconsidere politica externă și să-și consolideze alianțele.

O realizare importantă a politicii externe rusești în primii ani ai domniei lui Alexandru al II-lea a fost renegocierea prevederilor Tratatului de la Paris, astfel încât Rusia și-a recăpătat dreptul de a-și reconstitui flota militară în Marea Neagră. În același timp, Rusia a încercat să se apropie de Franța, Prusia și Statele Unite, considerând Regatul Unit și Austria ca fiind principalii inamici ai aspirațiilor sale.

După Războiul Crimeii, Rusia a reluat politica expansionistă externă, extinzându-și teritoriile în Asia Centrală și stabilind relații diplomatice cu Japonia. În Europa, Rusia a sprijinit națiunile balcanice în lupta lor pentru independență față de Imperiul Otoman, ceea ce a dus la o serie de crize balcanice și aproape la un război major în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea.

În acest context, Rusia a participat în Războiul ruso-turc din 1877-1878, alăturându-se eforturilor Serbiei și României în lupta împotriva Imperiului Otoman. După încheierea războiului și semnarea Tratatului de la San Stefano, Rusia a obținut crearea unei Bulgarie independente, dar a trebuit să accepte restrângerea granițelor acestui stat la Congresul de la Berlin din 1878.

Relațiile externe ale Rusiei s-au schimbat din nou în anii 1880-1890, când Germania a devenit o putere continentală majoră și s-a format o alianță între Germania și Austro-Ungaria. Rusia s-a aliat cu Franța din punct de vedere militar și politic, pentru a echilibra această alianță.

Concluzie

Perioada cuprinsă între 1855 și 1892 a fost una de schimbări semnificative în istoria Rusiei. Domnia lui Alexandru al II-lea a marcat începutul unor reforme importante, precum emanciparea țăranilor, reformele militare și cele judiciare. În schimb, domnia lui Alexandru al III-lea a adus politici conservatoare și represive în plan intern, în timp ce în plan extern a promovat industrializarea și dezvoltarea infrastructurii. Această perioadă a pus bazele transformărilor sociale și politice ce aveau să urmeze în secolul al XX-lea, inclusiv revoluția rusă și apariția Uniunii Sovietice.