Istoria Ucrainei începe cu așezările străvechi ale diferitelor populații care au trăit în această regiune, precum triburile traco-getice și sarmaților. Ucraina a fost, de-a lungul timpului, un teritoriu disputat între diferitele puteri ale lumii antice, cum ar fi regatul Scitia, Imperiul Roman și triburile barbare.
Orașul Chersonesos, situat în Crimeea, a fost înființat de coloniștii greci în secolul al V-lea î.Hr. și a devenit un important centru comercial și cultural în regiune. În perioada migrațiilor popoarelor, Ucraina a fost traversată de diferite triburi, cum ar fi goții, hunii și avarii, care au contribuit la modelarea culturii și istoriei locului.
Evul Mediu în Ucraina: Cnezate, invazii și expansiunea Rusiei Kievene
În Evul Mediu, teritoriul actual al Ucrainei a jucat un rol central în formarea primelor structuri statale slave estice, având o istorie marcată de expansiune, prosperitate culturală și conflicte. Cnezatul Kievului, cunoscut sub numele de Rusia Kieveană, a fost primul stat slav important din Europa de Est, cu origini în incursiunile comerciale și militare ale Varangienilor (vikingii răsăriteni), care au stabilit o dinastie puternică la Kiev în secolul al IX-lea. Kievul a devenit rapid un centru de putere, iar în secolele X-XII, sub domnia unor conducători precum Vladimir cel Mare și Iaroslav Înțeleptul, Rusia Kieveană a atins apogeul politic și cultural.
Domnia lui Vladimir cel Mare (980-1015) a fost un moment de cotitură, datorită deciziei sale de a adopta creștinismul de rit bizantin în anul 988, eveniment care a marcat începutul creștinării slavilor estici. Acest gest a consolidat legăturile Rusiei Kievene cu Imperiul Bizantin, un partener comercial și cultural strategic. Sub influența bizantină, Kievul a devenit un important centru religios, iar cultura scrisă și artele au început să înflorească. De asemenea, domnia lui Vladimir a adus o perioadă de stabilitate internă și extindere teritorială, cu Rusia Kieveană întinzându-se de la Marea Baltică la Marea Neagră, o rețea extinsă de orașe și drumuri comerciale asigurându-i prosperitatea.
Citește și Ucraina şi Sean Penn, capete de afiş în programul festivalului de film de la Berlin
Iaroslav Înțeleptul (1019-1054), fiul lui Vladimir, a continuat dezvoltarea statului și a pus bazele unei organizații administrative și juridice eficiente, inspirate parțial din dreptul bizantin. Sub conducerea sa, Rusia Kieveană a cunoscut o perioadă de aur culturală: au fost construite monumente arhitecturale precum Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, iar cronici și opere literare au fost redactate pentru prima dată în limba slavă. Totodată, Iaroslav a dezvoltat alianțe diplomatice prin căsătorii regale, legând Rusia Kieveană de marile dinastii europene.
Această perioadă de prosperitate a fost, însă, urmată de o lungă perioadă de declin și fragmentare. Invazia mongolă din anii 1237-1240, orchestrată de Hoarda de Aur, a devastat Kievul și a dus la destrămarea Rusiei Kievene. O mare parte din structura administrativă a fost distrusă, iar teritoriul a fost împărțit în mai multe cnezate, precum Galiția-Volînia și cnezatul Cernigovului, care au încercat să-și mențină independența într-un context politic din ce în ce mai ostil.
Pe lângă presiunile mongole, Ucraina medievală a fost influențată și de expansiunea altor puteri regionale. În secolele XIII-XIV, Marele Ducat al Lituaniei și Regatul Poloniei au ocupat o parte semnificativă din vechiul teritoriu kievan, aducând cu sine noi structuri de administrare și influențe culturale occidentale. Această perioadă de dominație străină a modelat evoluția politică și identitară a regiunii, punând bazele unor influențe culturale și religioase diverse care vor continua să fie resimțite în secolele următoare.
Epoca modernă timpurie: Unirea cu Polonia și Lituania, și dominația otomană
În epoca modernă timpurie, teritoriul Ucrainei a fost marcat de conflicte de putere și influență între principalele forțe din regiune: Polonia, Lituania și Imperiul Otoman. În secolul al XIV-lea, în contextul slăbirii autorității mongole, Ucraina a devenit câmp de luptă pentru control între Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. În urma căsătoriei reginei poloneze Jadwiga cu marele duce lituanian Jogaila, a fost stabilită o unire personală între Polonia și Lituania în 1386, care va evolua treptat într-o uniune politică consolidată. Astfel, în 1569, prin Uniunea de la Lublin, a fost creat statul multinațional și multiconfesional cunoscut sub numele de Uniunea Polono-Lituaniană, în care Ucraina a fost încorporată ca parte a Lituaniei.
Uniunea Polono-Lituaniană a adus schimbări semnificative pentru Ucraina. Nobilimea ucraineană a fost integrată în structurile sociale și politice ale noului stat, având acces la titluri și drepturi, dar supusă, în același timp, procesului de polonizare. În cadrul Uniunii, clasa nobiliară ucraineană a fost adesea absorbită în cultura și structurile administrative poloneze, iar Biserica Ortodoxă, majoritară în rândul populației locale, a fost pusă în umbră de Biserica Catolică, sprijinită de autorități. Aceasta a condus la tensiuni religioase și sociale, pe fondul unei nemulțumiri crescânde a cazacilor zaporojeni, o clasă militară locală care proteja teritoriul ucrainean împotriva invaziilor și se opunea dominației polono-lituaniene.
Citește și Un jurnalist al ediţiei ruse a Forbes, arestat pentru informații false despre atrocitățile armatei ruse în Ucraina
În paralel, Ucraina a fost expusă și presiunilor din partea Imperiului Otoman. În secolul al XV-lea, Crimeea, o regiune strategică pentru accesul la Marea Neagră, a intrat sub influența Imperiului Otoman prin Hanatul Crimeii, care a devenit un vasal al acestuia. Hanatul Crimeii, o structură de conducere a tătarilor crimeeni, a jucat un rol important în atacurile asupra regiunilor ucrainene, organizând raiduri regulate și capturând prizonieri, ceea ce a intensificat insecuritatea în sudul Ucrainei. Sudul Ucrainei a fost, astfel, supus influenței otomane, iar raidurile tătare au fost folosite de Imperiul Otoman ca o modalitate de a menține presiunea asupra Uniunii Polono-Lituaniene.
În aceste condiții, cazacii zaporojeni au devenit o forță militară de sine stătătoare și un element cheie în luptele pentru menținerea autonomiei ucrainene. Acești războinici liberi și organizatori militari au luptat atât împotriva raidurilor tătare și otomane, cât și împotriva asupririi nobiliare din cadrul Uniunii Polono-Lituaniene. Ei au dezvoltat o structură de auto-guvernare cunoscută sub numele de Siciul Zaporojian, o formă de stat militar autonom situat în zona râului Nipru, care va juca un rol important în istoria Ucrainei și în viitoarele conflicte cu puterile vecine.
Secolul XVIII și XIX: Partițiile Poloniei și integrarea în Imperiul Rus
În secolele XVIII și XIX, teritoriul Ucrainei a trecut prin schimbări geopolitice majore odată cu destrămarea Uniunii Polono-Lituaniene și integrarea în Imperiul Rus. În urma celor trei mari partiții ale Poloniei (1772, 1793, 1795), acest stat a fost împărțit între Rusia, Prusia și Austria, dispărând astfel de pe harta Europei. Ucraina, parte a Uniunii Polono-Lituaniene, a fost afectată direct de aceste partiții. Austria a anexat regiunea Galiția în 1772, iar restul teritoriului ucrainean a intrat sub dominația Rusiei, consolidându-se astfel controlul Imperiului Țarist asupra regiunii.
Procesul de integrare în Imperiul Rus a adus schimbări semnificative pentru Ucraina, având consecințe asupra dezvoltării sale sociale, economice și politice. Rusia a impus reforme administrative și economice care au contribuit la modernizarea unor aspecte ale regiunii. Autonomia cazacilor, simbolizată de Siciul Zaporojian, a fost desființată în 1775, ca parte a politicii ruse de centralizare și uniformizare a administrației. Sistemele de conducere locale au fost înlocuite treptat cu structuri birocratice rusești, menite să asigure o controlare mai eficientă a teritoriului. În același timp, Imperiul Rus a promovat un proces de rusificare în încercarea de a asimila cultural și lingvistic populația ucraineană. Limba ucraineană și cultura locală au fost marginalizate, iar educația și religia au fost orientate spre valorile și structurile rusești.
Citește și Război în Ucraina: Doi colaboratori Reuters răniți și unul dispărut după un atac asupra unui hotel din Kramatorsk
Deși integrarea a adus o dezvoltare economică prin urbanizare și o creștere a industriei, în special în estul Ucrainei, populația ucraineană s-a confruntat cu restricții culturale și politice. În Galiția, sub administrația austriacă, situația a fost diferită. Deși condițiile erau încă restrictive, elitele ucrainene din această regiune au avut mai multe oportunități de a-și dezvolta identitatea culturală. Instituțiile culturale ucrainene au avut mai multă libertate în Galiția, permițând crearea unor organizații educaționale și culturale care au promovat limba și cultura ucraineană.
În ciuda încercărilor Imperiului Rus de a suprima identitatea ucraineană, secolul al XIX-lea a fost martorul unei renașteri naționale puternice. Intelectualii ucraineni au inițiat o mișcare culturală cunoscută sub numele de Renașterea Națională Ucraineană, inspirată de tendințele naționaliste din Europa. Scriitori, istorici și lideri culturali precum Taras Șevcenko, Ivan Franko și Panteleimon Kulîș au contribuit la revigorarea limbii, literaturii și istoriei ucrainene. Opera literară și poezia lui Șevcenko, în special, a jucat un rol important în consolidarea conștiinței naționale și în promovarea valorilor ucrainene. Această renaștere culturală a devenit un simbol de rezistență împotriva rusificării și a contribuit la trezirea sentimentului național în rândul populației ucrainene.
Perioada Sovietică
După prăbușirea Imperiului Rus în 1917, Ucraina a intrat într-o perioadă de mari tulburări, marcată de conflicte interne și lupte pentru control între diverse facțiuni, inclusiv bolșevicii, naționaliștii ucraineni și trupele străine. În urma războiului civil rus, bolșevicii au reușit să obțină controlul asupra teritoriului ucrainean, iar în 1922, Ucraina a fost integrată ca republică sovietică în nou formata Uniune Sovietică. A devenit astfel Republica Socialistă Sovietică Ucraina (RSS Ucraineană), având un statut de autonomie limitată în cadrul URSS, dar rămânând sub controlul strict al Moscovei.
Perioada stalinistă, începută la sfârșitul anilor 1920, a avut consecințe devastatoare pentru Ucraina. În cadrul politicii de colectivizare forțată a agriculturii, inițiate de Stalin în încercarea de a moderniza și centraliza economia, fermierii au fost obligați să predea terenurile agricole și resursele statului. În Ucraina, cunoscută drept grânarul Europei pentru fertilitatea solurilor sale, colectivizarea s-a desfășurat cu o brutalitate extremă. Țăranii care refuzau să-și predea bunurile au fost etichetați drept „dușmani ai poporului” și persecutați. Această politică, alături de confiscările masive de alimente și restricțiile drastice, a declanșat foametea din 1932-1933, cunoscută sub numele de Holodomor, în care milioane de ucraineni au murit din cauza înfometării forțate. Holodomorul este considerat de mulți istorici drept un act deliberat de genocid împotriva poporului ucrainean, având ca scop slăbirea identității și a rezistenței naționale.
Citește și Rusia folosește inteligența artificială generativă pentru a intensifica dezinformarea, spune un oficial ucrainean
În paralel, represiunea politică a devenit o practică obișnuită în perioada stalinistă. Intelectualii, scriitorii și liderii culturali ucraineni au fost ținta unor campanii de purificare politică, fiind acuzați de „naționalism burghez” sau de activități antisovietice. În cadrul Marii Terori din anii 1937-1938, mulți dintre acești intelectuali, inclusiv artiști și profesori, au fost arestați, executați sau trimiși în gulaguri. Stalin a căutat să elimine orice formă de autonomie culturală sau identitară, urmărind asimilarea completă a Ucrainei în cultura și structura politică sovietică.
Deși Ucraina a fost supusă unor represiuni dure, industrializarea forțată a dus la o creștere economică în regiunile estice, unde au fost dezvoltate industriile grele. Orașe precum Harkov, Donețk și Dnipro au devenit centre industriale importante, contribuind la economia Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, costul uman și cultural a fost enorm, iar identitatea națională a Ucrainei a fost profund afectată.
Al Doilea Război Mondial și Ucraina: Ocupația nazistă și rolul partizanilor
În 1941, odată cu lansarea operațiunii Barbarossa, forțele naziste au avansat rapid prin teritoriul sovietic, ocupând Ucraina și impunând un regim de teroare. Ocupația nazistă s-a caracterizat printr-o politică sistematică de persecuție și exterminare, în special împotriva evreilor ucraineni. Mii de evrei au fost uciși în masacre brutale, precum cel de la Babi Yar, o râpă de lângă Kiev, unde, în doar două zile, aproape 34.000 de evrei au fost executați. Deportările, munca forțată și represiunea politică au făcut ca numărul victimelor civile să fie uriaș.
În acest context dureros, în Ucraina s-a dezvoltat o mișcare de rezistență împotriva ocupației naziste. Partizanii sovietici au jucat un rol esențiall în acest sens, fiind organizați în grupuri care au efectuat operațiuni de sabotaj împotriva infrastructurii germane, au atacat garnizoane naziste și au creat rețele de aprovizionare pentru populația locală. Mișcarea partizanilor sovietici, susținută parțial de Moscova, a întâmpinat însă dificultăți majore, având de-a face nu doar cu represaliile germane, dar și cu condițiile dure de trai din pădurile și munții Ucrainei.
Citește și Ucraina – Peste 550 de obiecte de patrimoniu cultural distruse sau deteriorate
În același timp, naționaliștii ucraineni, în special cei organizați în Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), au luptat atât împotriva naziștilor, cât și a trupelor sovietice. Această dublă opoziție a făcut ca mișcarea naționalistă să fie privită cu suspiciune și de naziști, și de sovietici. Liderii UPA, în frunte cu Stepan Bandera, urmăreau obținerea independenței Ucrainei, însă strategia lor a dus la conflicte violente cu ambele tabere.
După ce trupele sovietice au reocupat Ucraina, partizanii sovietici au fost integrați în efortul de război, iar mișcarea naționalistă a fost puternic reprimată. Ocupația nazistă și conflictele din interiorul Ucrainei au lăsat urme adânci în memoria colectivă a populației ucrainene, iar sacrificiile populației în această perioadă au devenit o parte importantă a istoriei naționale a Ucrainei.
După război, Ucraina a fost reconstruită și integrată în Uniunea Sovietică, experimentând o industrializare rapidă și urbanizare în perioada postbelică. În același timp, autoritățile sovietice au continuat să reprime mișcările naționaliste și să promoveze politici de rusificare.
Independența și transformarea Ucrainei
În 1991, în contextul colapsului Uniunii Sovietice, Ucraina și-a declarat independența, deschizând un nou capitol în istoria sa ca stat suveran. Referendumul din decembrie 1991, în care majoritatea covârșitoare a cetățenilor ucraineni au votat pentru desprinderea de URSS, a fost un moment istoric, marcând sfârșitul unei perioade de decenii de control sovietic și începutul unei tranziții către democrație și suveranitate națională.
Anii de după independență au fost marcați de dificultăți economice și tranziția de la o economie centralizată, de tip sovietic, către una de piață. Reforma economică s-a confruntat cu numeroase provocări, iar instabilitatea politică a influențat capacitatea guvernelor de a implementa politici coerente. Totodată, perioada a fost caracterizată de o serie de schimbări politice semnificative, în care puterea a oscilat între forțele pro-occidentale, favorabile integrării europene, și cele pro-ruse, interesate de menținerea unei relații strânse cu Moscova.
Deși provocările continuă să fie numeroase, Ucraina și-a consolidat în ultimele decenii imaginea unui stat suveran, care aspiră la integrarea în structurile europene și la protejarea valorilor democratice, într-un context geopolitic complex și adesea tensionat.
Istoria Ucrainei încă se scrie în această perioadă tulbure.