Lizoanca la 11 ani – cartea supraviețuirii

Lizoanca la 11 ani este o carte pe care, odată ce o deschizi, te acaparează total și nu poți să o lași până când nu ajungi la final. Este o carte-reper, pe care, odată ce o citești, te schimbă. Nu mai ești la fel. Și este realmente una dintre acele cărți pe care le ții minte pe toată viața. Este povestea unei fetițe de 11 ani care a îmbolnăvit un sat, Satu Nou, de sifilis. În această poveste se țes o mulțime de personaje, fiecare cu universul și povestea lui, toate aceste universuri gravitând în jurul poveștii Lizoancei.

Construcția cărții urmărește ca fir principal toate evenimentele, exterioare, dar și sufletești, prin care trece Lizoanca, iar celelalte personaje își fac loc în mintea și sufletul cititorului prin raportarea fiecăruia dintre ele la vârsta de 11 ani, prin evenimente care le leagă într-un fel de povestea Satului Nou, de celelalte personaje și, în primul rând, de Lizoanca: Greblă, Păduchioasa, Cristel, Goarna, Tori, învățatorul, Sanitara, Vizitiu, doctorul Marin, Vică, Titoașcă și, nu în ultimul rând, Petrache Notaru. Este o lume fascinantă, creată parcă dintr-o suflare și scrisă într-un stil care emană forță din fiecare rând. O forță precum însăși forța vieții, care însuflețește fiecare personaj și care îi dă Lizoancei autenticitatea și inconfundabila amprentă a unui alergător de cursă lungă și, în final, a unei supraviețuitoare.

Descrisă într-un mod care face ca Lizoanca să intre în sufletul cititorului dintr-o dată, fără să ciocăne, ci trântind ușa de perete, povestea fetiței de 11 ani se desfășoară într-un mod alert, iar întâmplările de o duritate extremă prin care trece copilul sunt înfățișate într-un mod obiectiv, telegrafic, nelăsând loc introspecțiilor, deși, inevitabil, acestea se desfășoară pe tot parcursul accelerat al lecturii.

Citește și Arta contemporană se află în lupa finanțărilor europene

Rar cititorul va găsi pasaje în care personajul principal, precum și celelalte, zăbovesc asupra stărilor și întâmplărilor prin care trec, viața parcă le ia cumva pe sus și le trăiește fără ca ele să aibă vreun cuvânt de spus în această privință, deși este evident că alegerile le aparțin.

”Bărbatul trase c-o zvâcnitură căpățâna roșie, îmbibată de plâns, care se zbătea în gaura din gard, și-i trase rapid un pumn în creștet. Apoi îi prinse gura între degete, ca într-un clește, și, în sfârșit, o trase pe jumătate pe iarba din curte. […] Lizoanca ridică ochii din iarbă, la timp să vadă talpa adidasului, care-o și luă pe bombeu, oprindu-i fără veste respirația. […] Lizoanca știa că cel mai bine ar fi fost să plângă cu capul în pământ, dar nu putea. În fundul gâtului îi crescuse deja un cap de balaur care abia aștepta să se repeadă și să zdrobească între măsele capul dușmanului ei de moarte. ” (Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, pag. 27-28).

Tabloul fiecărui personaj în parte este zugrăvit cu o mână sigură și cu o înțelegere profundă a psihologiei fiecăruia, trasată din câteva linii esențiale de penel. În ciuda faptelor abominabile descrise, inclusiv a mitului fondator incestuous pe care parcă se clădește întreaga istorie a Satului Nou, personajele sunt privite și se privesc unele pe altele cu o îngăduință înțeleaptă, care este parcă cea a însuși ochiului vieții. Între toate acestea, portretul de devenire a Lizoancei se profilează în primul rând. Lizoanca este și rămâne pe tot parcursul poveștii un copil care nu a cunoscut alt univers decât cel în care trăiește, și prin urmare consideră ca fiind normale toate abuzurile cărora le e supusă. Pentru ea, practicarea sexului este o activitate ca oricare alta, chiar și atunci când acesta se întâmplă cu moș Petrache:

Citește și Lizoanca, invitată la Facultatea de Litere, în deschiderea evenimentelor aniversare

“Petrache se ridică amețit și epuizat mai mult moral și-o urmări posomorât cum se șterge între picioare cu prosopul lui cel nou. Nu voia decât să scape de ea cât mai repede și să rămână singur, în patul lui, oblojit sub o pătură. Zări la picioare napolitanele înfășurate în punga de nailon și se aplecă să le ridice. Apoi își aduse aminte de bani. Scoase din buzunarul pantalonilor două hârtii de câte zece mii vechi și le-ndesă tacticos lângă napolitane.

– Acum mă lași să mă uit la televizor?

Lizoanca își trase la iuțeală treningul și se așeză turcește în mijlocul patului. […] luă pachetul și scoase imediat napolitanele. Era atât de mișcată de gestul lui Petrache, încât îl privi aproape cu dragoste.” (Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, pag. 60).

Emoțiile sunt transmise prin intermediul scenelor descrise într-un mod simplu și direct, vizual, de o excelentă calitate cinematografică. Pe parcursul transformării Lizoancei în femeie, aceasta își vede visele de viață mai bună infirmate unul câte unul, culminând cu dezvăluirea spre final a abuzului suferit de celalaltă fetiță, fetița-vedetă, de către chiar tatăl acesteia, cu care urma să aibă un copil. Cu toate acestea, Lizoanca reușește să-și creeze spațiul ei personal, cumva din acel puternic instinct de supraviețuire care o face să iasă la suprafața evenimentelor de fiecare dată.

Citește și Romanul „Mâța Vinerii” de Doina Ruști, tradus în engleză, va fi prezentat la Târgul de Carte de la Londra

Atmosfera unei veri rurale și a unei naturi copleșitoare este redată atât de real încât transpune instantaneu cititorul în scenele descrise: “Într-o zi, o luase alene printre rândurile de porumbi, cu suflul verii în nas. Sub tălpi se rostogoleau bolovanii mărunți, răcoroși. Nu se mai gândea nici la Goarna, nici la spital, nici măcar la Cristel, ci trăia sentimentul că viața dintre frunzele de porumb nu mai putea fi modificată în niciun fel. Era liberă să meargă sau să trândăvească, nimeni nu-i ținea socoteala. În fața ei se întindea poteca între rânduri de omuleți verzi, care își fluturau moțurile. Cerul înalt și frunzele foșnitoare. Nimic mai mult.” (Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, pag. 177).

Toate experiențele prin care trece o formează pe Lizoanca într-un fel aparte, iar parcursul pe care-l străbate, cu toate experiențele emoționale, sexuale, de familie, de medii sociale, aplicat asupra unui material genetic din care sunt făcuți supraviețuitorii, lasă cărții un final deschis, din care cititorul poate să ghicească viața viitoare a Lizoancei. Supraviețuitorii pot supraviețui în vechea viață, asemenea unui gușter căruia-i crește o nouă coadă în locul celei tăiate, sau într-o nouă viață, spre care noua coadă îl va ajuta să se miște cu rapiditate. Și asta chiar dacă rămâne numai un vis spre o viață mai bună, așa cum Lizoanca îi dorise în trecut gușterului pe care-l găsise în câmp încă viu, dar cu un cui înfipt în spate, din care n-ar fi putut scăpa chiar dacă i-ar fi crescut o nouă coadă.

Citește și Grupul Litera lansează aplicația citeste.ro pentru iOS și Android: acces simplificat la platforma de lectură

Supraviețuirea are astfel o multitudine de sensuri în final, iar Lizoanca lasă cititorul, dacă nu cu siguranța supraviețuirii copilului devenit femeie într-o lume mai bună, măcar cu speranța că acesta are potențialul de a ajunge în acea lume. Acest potențial rămâne în mintea cititorului și în versinea alternativă a finalului, care apare publicată pentru prima oară în ediția critică din 2023 a Lizoancei la 11 ani, apărută la editura Litera, o versiune completă și care merită cu deosebire păstrată între cărțile de colecție ale oricărei biblioteci.

O carte despre copilărie în lipsa copilăriei, despre o lume coborâtă parcă de dincolo de păcatul primordial, o carte despre umbrele din oameni și lumina de dincolo de ele, o carte despre speranță, viață și drumuri noi către necunoscut și supraviețuire: “Își dădea seama că strivește plantele, dar n-avea de gând să se oprească. La început picioarele îi tremurau, dar după câțiva pași mări ritmul. În față se vedea câmpul nesfârșit, dar ea știa că la un moment dat va ajunge într-o margine, la un drum. N-avea rost să întoarcă privirea. […] Din toată mașina, doar ea singură supraviețuise, siluetă nesigură, care acum creștea pe cerul alburiu, de aprilie.”

Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, pag. 268