Unirea Principatelor Române din 1859 a marcat începutul unui proces istoric complex care a dus la formarea statului național român modern. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, Moldova și Țara Românească, nu a fost doar un act simbolic, ci și un pas hotărâtor spre consolidarea unității politice și administrative a românilor, în ciuda presiunilor și provocărilor internaționale ale vremii.
Contextul istoric al Micii Uniri
Mica Unire, cunoscută și sub denumirea de Unirea Principatelor Române, reprezintă un moment definitoriu din istoria României. A avut loc la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al ambelor principate, Moldova și Țara Românească. Evenimentul a fost rezultatul unui context politic, economic și social complex, determinat de dorința de unitate națională, dar și de presiunile exercitate de marile puteri europene asupra regiunii.
La mijlocul secolului al XIX-lea, Principatele Române se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și sub influența puterilor europene, precum Rusia, Austria și Franța. Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, a creat premisele pentru modernizarea și reformarea acestor state. Prin acest tratat, marile puteri au hotărât organizarea unui Divan ad-hoc în fiecare dintre cele două principate, pentru a consulta populația cu privire la viitorul lor politic.
Majoritatea românilor doreau unirea celor două principate, având drept scop crearea unui stat puternic, capabil să asigure progresul economic și social. Această dorință era susținută de mișcarea națională, care avea rădăcini în perioada Revoluției de la 1848. Liderii acestei mișcări, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Costache Negri, au jucat un rol esențial în promovarea ideii de unitate națională.
Un alt factor important a fost sprijinul acordat de Franța sub conducerea lui Napoleon al III-lea. Franța vedea în unirea principatelor o modalitate de a diminua influența Rusiei și Austriei în regiune. De asemenea, Imperiul Otoman, deși reticent, a acceptat să negocieze condițiile stabilite prin tratatele internaționale.
Divanurile ad-hoc, convocate în 1857, au exprimat clar dorința de unire. Cu toate acestea, marile puteri au decis ca fiecare principat să-și aleagă propriul domnitor, iar unirea să fie una personală și nu una administrativă. Strategia liderilor unioniști a fost să îl aleagă pe același domnitor în ambele principate. Astfel, Alexandru Ioan Cuza, un militar și politician moldovean, a fost ales domnitor în Moldova la 5 ianuarie 1859, iar în Țara Românească la 24 ianuarie 1859.
Deși unirea nu a fost recunoscută oficial de toate marile puteri, actul a marcat un pas decisiv în consolidarea identității naționale românești.
Recunoașterea internațională a Unirii
Marile Puteri garante – Franța, Rusia, Austria, Imperiul Otoman, Prusia, Marea Britanie și Sardinia – aveau interese divergente în regiune. Franța, condusă de Napoleon al III-lea, a susținut ferm unirea, văzând în aceasta o modalitate de a diminua influența Austriei și Rusiei. Rusia, care pierduse protectoratul asupra principatelor după Războiul Crimeii, era favorabilă unirii, sperând să-și recapete influența în zonă. Prusia și Sardinia, preocupate de propriile proiecte naționale, susțineau de asemenea cauza românească.
Pe de altă parte, Austria și Imperiul Otoman se opuneau unirii. Austria se temea de un precedent care ar fi putut inspira mișcări naționale în teritoriile sale multietnice, în timp ce Imperiul Otoman, de care principatele depindeau formal, considera unirea o amenințare la adresa suzeranității sale.
Recunoașterea internațională a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza a devenit principalul subiect al unei noi Conferințe internaționale, convocată la Paris între 26 martie/7 aprilie și 25 august/6 septembrie 1859. La ședința din 1/13 aprilie, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia au recunoscut dubla alegere ca fiind o soluție legitimă și pragmatică. Austria și Imperiul Otoman, înse, au continuat să tergiverseze, invocând încălcarea Convenției de la Paris.
Tensiunea diplomatică a fost amplificată de zvonurile privind o posibilă intervenție militară a Imperiului Otoman peste Dunăre, cu sprijinul Austriei. În acest context, Cuza a luat o decizie curajoasă: la 20 aprilie 1859, a ordonat mobilizarea armatei moldo-muntene și concentrarea acesteia la Florești, între Ploiești și Câmpina. Acest gest simbolic de apărare a unirii a demonstrat hotărârea liderilor români de a rezista oricăror presiuni externe.
Sub presiunea Franței și a celorlalte puteri garante favorabile unirii, Imperiul Otoman și Austria au fost nevoite să cedeze. La 25 august/7 septembrie 1859, în cea de-a treia ședință a Conferinței de la Paris, dubla alegere a fost recunoscută oficial de toate Marile Puteri. Această decizie a consolidat poziția internațională a Principatelor Unite și a deschis calea către unificarea deplinei administrații.
Deși recunoașterea internațională era un pas esențial, Cuza și colaboratorii săi au înțeles că unirea trebuia consolidată prin măsuri concrete. Fără a aștepta alte decizii internaționale, domnitorul a demarat procesul de unificare administrativă și legislativă.
Unificarea reprezentanțelor diplomatice a fost una dintre primele acțiuni. La Constantinopol, misiunile diplomatice ale Moldovei și Țării Românești au fost reunite sub conducerea lui Costache Negri, care a devenit reprezentantul unic al celor două principate. Această mișcare simboliza unitatea statului român pe scena internațională.
Armata a fost și ea unificată treptat. Unități moldovene au fost trimise la București, iar cele muntene la Iași, pentru a crea o structură militară integrată. Generalul Ion Emanoil Florescu a fost numit în funcția de ministru de război pentru ambele principate, asigurând coordonarea unitară a forțelor armate.
Comisia Centrală de la Focșani, instituită conform Convenției de la Paris pentru a elabora legi comune celor două principate, a jucat un rol important în armonizarea legislației. Printre proiectele adoptate se numărau cele privind Curtea de Casație și reforma funciară, care promovau principii moderne de justiție și echitate fiscală. Deși proiectul unei Constituții unitare nu a fost aprobat, activitatea comisiei a fost esențială pentru fundamentarea unificării legislative.
Recunoașterea unirii depline a devenit subiectul central al unei alte Conferințe internaționale, convocată la Constantinopol în 1861. Poarta otomană, susținută de Austria, a încercat să impună condiții stricte care limitau autonomia Principatelor Unite. Franța, Rusia, Italia și Prusia au intervenit în favoarea cauzei românești, sprijinind poziția fermă a lui Alexandru Ioan Cuza și a delegației conduse de Costache Negri.
La 4/16 decembrie 1861, Poarta a emis un firman care recunoștea unirea deplină a Moldovei și Țării Românești. Această decizie a marcat oficializarea unui stat unitar, numit neoficial „România”. La 22 ianuarie 1862, guvernele separate ale celor două principate au fost desființate, iar Bucureștiul a devenit capitala țarii unite. Barbu Catargiu a fost numit în funcția de prim-ministru al primului guvern unitar.
Alexandru Ioan Cuza și reformele sale
Alexandru Ioan Cuza s-a născut pe 20 martie 1820 în Bârlad, într-o familie de mici boieri. A fost educat într-un mediu care a pus accent pe valorile naționale. După studii într-un colegiu din Iași și o perioadă petrecută într-o instituție militară din Franța, Cuza s-a întors în Moldova, unde a activat ca ofițer și ulterior ca om politic.
Alegerea sa ca domnitor a fost privită cu optimism de către liderii mișcării unioniste, dar și cu prudență de marile puteri. Cuza și-a asumat un rol activ în modernizarea Principatelor Unite, promovând o serie de reforme care au schimbat profund societatea românească.
Una dintre cele mai importante reforme a fost cea agrară, implementată prin Legea rurală din 1864. Aceasta a oferit țăranilor dreptul de a deveni proprietari pe loturile de pământ pe care le lucrau. Reforma a avut un impact semnificativ asupra economiei rurale, contribuind la creșterea productivității agricole și la îmbunătățirea condițiilor de trai pentru țărani.
Cuza a promovat și reforma în domeniul educației, adoptând Legea instrucțiunii publice din 1864. Aceasta a instituit învățământul primar obligatoriu și gratuit, creând astfel premisele pentru reducerea analfabetismului. De asemenea, au fost întemeiate școli secundare și instituții de învățământ superior, printre care Universitatea din Iași, înființată în 1860.
Cuza a inițiat și reforme în domeniul justiției și al administrației publice. Prin codurile civile și penale adoptate în timpul domniei sale, s-au stabilit principii moderne de organizare a justiției, iar birocrația a fost restructurată pentru a deveni mai eficientă. Totodată, Cuza a susținut crearea unei armate naționale, esențială pentru consolidarea statului.
Cu toate aceste reforme, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost marcată și de conflicte interne. Reformele sale au nemulțumit atât boierimea, cât și anumite segmente ale clerului. În 1866, Cuza a fost forțat să abdice în urma unei conspirații, iar în locul său a fost adus pe tron prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.