Războaiele Napoleoniene, desfășurate între anii 1799 și 1815, au avut un impact semnificativ asupra Europei, provocând schimbări profunde în sistemele militare și politice ale continentului. Acest capitol va explora în profunzime aceste conflicte și modul în care acestea au revoluționat armatele europene, au schimbat tehnicile și sistemele militare și au dus la creșterea și prăbușirea Imperiului lui Napoleon.
Deși nu există un consens clar privind momentul în care s-au încheiat războaiele revoluționare franceze și au început războaiele napoleoniene, aceste conflicte au fost o continuare a Revoluției franceze și au pus bazele pentru războaiele care au urmat sub regimul celui de-al doilea Imperiu Francez. În timpul acestor războaie, armatele europene au fost nevoite să se adapteze la noile tehnici și sisteme militare introduse de Napoleon, precum sistemul de mobilizare generală. Acest nou mod de organizare a armatei a permis Franței să cucerească rapid teritorii vaste în Europa.
Cu toate acestea, expansiunea rapidă a Imperiului lui Napoleon nu a fost fără consecințe. Începând cu anul 1812, puterea franceză a început să scadă, culminând cu înfrângerea lui Napoleon la bătălia de la Waterloo în 1815 și semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Această înfrângere a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în Franța și a marcat sfârșitul războaielor napoleoniene.
Perioada aproape continuă de război din 1792 până în 1815, denumită uneori Marele război francez, a avut efecte profunde asupra Europei, schimbând dinamica puterilor continentale și modelând politica și armatele europene în secolele care au urmat.
Prima Coaliție și rolul lui Napoleon în înfrângerea inamicilor Franței
Prima Coaliție, care a avut loc între anii 1792 și 1797, a reprezentat prima încercare a unei alianțe a puterilor europene de a zdrobi Prima Republică Franceză. Formată din Imperiul Austriac, Regatul Sardiniei, Regatul Neapolelui, Prusia, Spania și Regatul Marii Britanii, această coaliție a căutat să pună capăt influenței revoluționare franceze în Europa.
În acest context, au avut loc o serie de măsuri adoptate de Franța, cum ar fi mobilizarea generală (levée en masse), reforma militară și războiul total, care au dus la înfrângerea Primei Coaliții. Un rol esențial în acest proces l-a avut Napoleon Bonaparte, care, în calitate de comandant al armatei franceze din Italia, a condus Campania italiană între 1796 și 1797.
Napoleon a reușit să scoată din război Regatul Sardiniei, după ce a încheiat Armistițiul de la Cherasco în aprilie 1796. A învins și forțele papale la Urbino, forțându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un armistițiu în iunie 1796 și, ulterior, un tratat provizoriu de pace. În ciuda unor contraofensive austriece în Italia, Napoleon a continuat să obțină victorii, luptând alături de generalul Joubert în campania din 1796 și în bătălia de la Rivoli.
Citește și Holocaustul în România: Istoric, victime și eforturile de memorie și educație
După intrarea victorioasă a lui Napoleon în Friuli, războiul s-a încheiat odată cu semnarea tratatului de la Campo Formio în octombrie 1797, care a forțat austriecii să accepte înfrângerea. Regatul Unit a rămas singura forță antifranceză care a continuat să lupte în 1797.
A Doua Coaliție și provocările Franceze în contextul Directoratului și ascensiunii lui Napoleon
A Doua Coaliție (1798-1801) a reprezentat o nouă alianță a puterilor europene împotriva Franței revoluționare, formată din Imperiul Rus, Marea Britanie, Imperiul Austriac, Imperiul Otoman, Portugalia, Regatul Neapolelui și Statele Papale. Franța, condusă în acea perioadă de Directorat, a suferit din cauza corupției și a problemelor financiare, în timp ce Napoleon Bonaparte se afla în Egipt pentru a amenința posesiunile britanice din India.
Implicarea Rusiei în A Doua Coaliție a marcat o schimbare importantă în dinamica conflictului, cu forțele rușilor luptând în Italia sub comanda celebrului general Alexandr Suvorov. În acest timp, Franța a simțit lipsa lui Lazare Carnot, fostul ministru de război, și a lui Napoleon Bonaparte, care se afla încă în Egipt. Republica Franceză a suferit o serie de înfrângeri în fața inamicilor revitalizați, în mare parte datorită influenței și resurselor financiare ale Marii Britanii.
Napoleon a revenit în Franța în 1799, preluând controlul guvernului prin lovitura de stat din 18 brumar și răsturnând Directoratul. Ofensiva austriacă pe Rin și în Italia a reprezentat o amenințare la adresa Franței, dar trupele rusești s-au retras de pe front după ce Bonaparte l-a convins pe țarul Pavel I să opteze pentru neutralitate. Napoleon a reorganizat armata franceză și a creat o armată de rezervă, care a fost decisivă în contracararea ofensivei austriece în Italia. Victoria franceză în Bătălia de la Marengo și în Bătălia de la Hohenlinden a forțat Austria să se retragă din conflict după semnarea tratatului de la Lunéville în 1801.
Citește și Cel de-al Doilea Război Mondial: Cauze, evenimente și impactul asupra lumii contemporane
Cu înfrângerea Austriei, Napoleon s-a concentrat pe problema britanică. Regatul Unit era principalul sprijinitor financiar al coaliției și o amenințare permanentă asupra transporturilor maritime franceze și a coloniilor din Caraibe. Cu toate acestea, în pofida eforturilor sale, Napoleon nu a reușit să învingă puterea navală britanică, în parte datorită victoriilor Amiralului Horatio Nelson în Bătălia de pe Nil și a eșecului expediției franceze în Irlanda.
Eșecul Păcii de la Amiens și restabilirea ostilităților între Marea Britanie și Franța
Pacea de la Amiens, semnată la 25 martie 1802, a marcat sfârșitul celei de-a Doua Coaliții și a încercat să aducă o pace temporară între Regatul Unit și Franța. Cu toate acestea, tratatul nu a mulțumit pe deplin niciuna dintre părțile implicate, iar ambele puteri au început să încalce termenii în scurt timp. În timp ce Franța s-a implicat în conflictele interne din Elveția și a ocupat orașe de coastă din Italia, Marea Britanie a ocupat Malta.
Napoleon a profitat de această perioadă de pace pentru a încerca să-și consolideze controlul colonial în Antile, dar expediția s-a soldat cu un dezastru. Comandantul francez, Charles Leclerc, cumnatul lui Napoleon, a murit de febra galbenă, iar întreaga forță expediționară a fost decimată de boli și de atacurile violente ale rebelilor.
Ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța au reînceput pe 18 mai 1803, odată cu declarația de război a Regatului Unit. Țelurile aliaților s-au modificat pe parcursul conflictului, de la oprirea lui Napoleon până la restaurarea monarhiei în Franța. Pe 18 mai 1804, Senatul francez a proclamat Imperiul Francez prin intermediul unui sénatus-consulte, validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2 decembrie 1804.
Eșecul planului de invazie a Insulelor Britanice și ascensiunea puterii Napoleonice în Europa
A Treia Coaliție, formată în 1805, a avut ca scop principal îndepărtarea forțelor franceze din Olanda și Elveția și contracararea expansiunii franceze. Napoleon a planificat o invazie a Insulelor Britanice și a adunat o armată impresionantă la Boulogne. Cu toate acestea, pentru a-și atinge obiectivul, el avea nevoie de superioritate navală sau cel puțin de îndepărtarea flotei britanice din Canalul Mânecii.
Un plan sofisticat de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii a eșuat în urma Bătăliei de la Capul Finisterre din 22 iulie 1805. Flota britanică a blocat flota franco-spaniolă la Cádiz, și în cele din urmă a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 21 octombrie. Amiralul Nelson și-a pierdut viața în această luptă, dar Napoleon nu a mai avut ocazia să înfrunte flota britanică.
Citește și Stalin și regimul său sângeros: O privire asupra vieții și crimelor dictatorului sovietic
Napoleon a renunțat la planul de invadare a insulelor Britanice și și-a întors atenția către inamicii săi de pe continent, mutându-și armata spre granițele Austriei. Bătălia de la Austerlitz, care a avut loc pe 2 decembrie 1805, a fost o victorie majoră pentru Napoleon împotriva armatelor ruso-austriece. În urma acestei bătălii, Austria a semnat tratatul de la Pressburg și a părăsit coaliția.
A patra coaliție 1806 – 1807
A Patra Coaliție (1806-1807) a fost un moment crucial în Războaiele Napoleoniene, implicând Prusia, Imperiul Rus, Saxonia, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Această coaliție s-a format după colapsul celei de-a Treia Coaliții și a urmărit să contracareze influența și expansiunea lui Napoleon în Europa.
În 1806, Napoleon a creat Confederația Rinului, unificând mai multe state germane mici și facilitând guvernarea Germaniei non-prusace. Acest act a dus la tensiuni crescute în Europa și a provocat regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea, să declare război împotriva Franței, în ciuda armatelor rusești care se aflau la mare distanță de front.
Campania din Prusia a fost una fulgerătoare pentru forțele franceze, care au învins armatele prusace în bătăliile de la Jena și Auerstädt în octombrie 1806. Napoleon a capturat Berlinul și a impus Sistemul Continental, o blocadă comercială împotriva Regatului Unit, în încercarea de a slăbi influența britanică în Europa. Cu toate acestea, Sistemul Continental nu a reușit să izoleze complet Marea Britanie.
În timp ce războiul continua, Napoleon a întors atenția sa spre Rusia, alungând forțele ruse din Polonia și creând Ducatul Varșoviei. După bătălia de la Friedland în iunie 1807, țarul Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon prin semnarea Tratatului de la Tilsit. Acest tratat a avut repercusiuni majore asupra Europei, ducând la declanșarea Războiului Finlandez (1808-1809) și fragmentarea Suediei în două părți separate de Golful Botnic.
A Patra Coaliție a fost un punct de cotitură în Războaiele Napoleoniene, marcând o perioadă de expansiune și consolidare a puterii lui Napoleon în Europa.
A cincea coaliție – 1809
A Cincea Coaliție (1809) a Regatului Unit și Imperiului Austriac împotriva Franței a avut loc în contextul războiului peninsular. Regatul Unit a fost mai mult implicat în lupta maritimă decât pe cea terestră, datorită poziției sale geografice și a faptului că armata britanică nu s-a confruntat direct cu armata franceză. În timpul acestei coaliții, Royal Navy a obținut victorii importante, cum ar fi bătălia de la Copenhaga în 1807.
Operațiunile militare britanice în acest timp au inclus Expediția Walcheren (1809), care s-a încheiat într-un dezastru pentru britanici, și acțiuni de gherilă menite să distrugă navele franceze și să dezorganizeze forțele inamice. Conflictul a continuat și în sfera războiului economic, cu ambele părți încercând să întărească măsurile de blocadă.
Citește și Procesele de la Nürnberg: Impactul asupra legislației penale internaționale
Războiul peninsular a început când Portugalia și Spania nu au respectat embargoul impus de francezi, iar trupele franceze au ocupat Spania. În timp ce Napoleon avea succes în Spania, Austriecii atacau în Germania, forțându-l să se deplaseze spre noul front și lăsând situația în peninsulă să se înrăutățească.
După o serie de lupte, Napoleon a intrat în Austria și a înfrânt armata austriacă în bătălia de la Wagram. Războiul celei de-a Cincea Coaliții s-a încheiat cu tratatul de la Schönbrunn (14 octombrie 1809). Cu toate acestea, războiul din Peninsula Iberică a continuat, iar Imperiul Francez a ajuns la cea mai mare întindere teritorială în 1810.
Campania din Rusia (1812)
În 1812, Napoleon a invadat Rusia pentru a-l sili pe țarul Alexandru I să se supună Sistemului Continental și să renunțe la ideea unui atac asupra Poloniei. În acest scop, a condus Grande Armée, o forță formată din 650.000 de soldați, care a trecut râul Niemen pe 23 iunie 1812. În Rusia, acest război a fost numit Războiul Patriotic.
Napoleon proclama și un al doilea război polonez, dar nu a făcut nicio promisiune polonezilor, care contribuiseră cu aproximativ 100.000 de oameni la Marea Armată. În schimb, împăratul spera să poată negocia cu Rusia, având Polonia ca monedă de schimb. Rusia a adoptat tactica pământului pârjolit, retrăgându-se în fața invadatorului.
Marea Armată a pierdut numeroși soldați înainte de a ajunge la Moscova, din cauza foametei, temperaturilor extreme și contramarșurilor epuizante. Pe 7 septembrie, a avut loc bătălia de la Borodino, prima luptă în care rușii i-au înfruntat pe francezi într-o bătălie deschisă. Deși Napoleon a obținut o victorie la limită, rușii au fost forțați să se retragă, lăsând drumul spre Moscova liber.
Moscova a fost cucerită de Marea Armată pe 14 septembrie 1812, dar orașul fusese abandonat de locuitori și chiar prizonierii eliberați. Alexandru I a refuzat să capituleze și, în absența unei victorii clare, Napoleon a fost nevoit să se retragă din Moscova după ce un incendiu devastator a distrus orașul. Se spune că incendiul a fost provocat de guvernatorul orașului, contele Fiodor Rostopcin.
Citește și Revoluția Franceză: Cauze, consecințe și personalități cheie care au modelat lumea
Retragerea Marii Armate a fost dezastruoasă, cu 380.000 de soldați pierduți, în principal din cauza foametei și frigului, iar alți aproximativ 100.000 luați prizonieri. În noiembrie, doar 27.000 de oameni mai rămâneau din Marea Armată când traversau râul Berezina. Napoleon a părăsit armata și s-a întors în grabă la Paris.
Rușii au pierdut la rândul lor aproximativ 400.000 de soldați și armata lor era, de asemenea, epuizată. Cu toate acestea, au avut avantajul liniilor de aprovizionare mai scurte și al repopulării efectivelor mult mai rapide decât francezii.
A Șasea Coaliție (1812 – 1814)
A Șasea Coaliție (1812 – 1814) a fost formată din Regatul Unit, Imperiul Rus, Prusia, Suedia, Imperiul Austriac și câteva state germane mici. Între timp, în Războiul Peninsular, supremația franceză în Spania a fost în cele din urmă spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în Bătălia de la Vittoria (21 iunie 1813). Francezii au fost nevoiți să se retragă din Spania.
Văzând șansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat că este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia. În scurtă vreme, forțele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 și, în final, la 400.000 de oameni. Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morți și răniți aliaților în bătăliile de la Lützen (2 mai) și Bautzen (20 – 21 mai 1813). Ambele bătălii au implicat în luptă peste un sfert de milion de soldați.
Citește și Epava unui submarin din al II-lea Război Mondial, descoperită în largul coastelor Japoniei
Părțile beligerante au declarat un armistițiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe 13 august), în timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă. În acest timp, aliații au reușit să atragă Austria în mod deschis împotriva Franței. Austriecii au trimis în sprijinul aliaților două armate cu un efectiv de aproximativ 300.000 de soldați să se alăture trupelor care se concentrau în Germania. Aliații adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de oameni în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldați în spatele frontului.
După încheierea armistițiului, Napoleon părea că a recâștigat inițiativa strategică după bătălia de la Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată superioară din punct de vedere numeric, producându-le aliaților pierderi foarte mari, în timp ce francezii au avut pierderi moderate. Totuși, incapacitatea mareșalilor francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat pe împărat să fructifice victoria obținută la Dresda. La Leipzig în Saxonia (16 – 19 octombrie 1813), în timpul a ceea ce a fost numită „Bătălia Națiunilor”, cei 191.000 de francezi au trebuit să facă față a 300.000 de aliați. Napoleon a fost înfrânt și nevoit să se retragă în Franța. Au urmat o serie de lupte pe pământ francez (bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu) în timpul cărora aliații foarte numeroși i-au forțat pe francezi să se retragă neîncetat.
Citește și Frederic Mistral: Poetul păstrător al culturii și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură
Napoleon a luptat în acest timp în Campania de șase zile, în timpul căreia a câștigat mai multe victorii în fața aliaților care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii, el nu a reușit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor aproximativ o jumătate de milion de soldați ai aliaților. Pe 9 martie 1814 a fost semnat Tratatul de la Chaumont, aliații căzând de acord să păstreze coaliția până la înfrângerea definitivă a lui Napoleon.
Alianții au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecțiunii lui Marmont, care a încheiat un acord separat cu aliații și și-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deși mareșalii Mortier și Moncey (la Porte de Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât să continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000 de soldați, din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul, dându-și în cele din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situația este fără ieșire. Napoleon a abdicat pe 6 aprilie. Acțiunile militare au mai continuat în Italia, Spania și Olanda în timpul primăverii anului 1814.
Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insula Elba și au restaurat domnia Casei de Bourbon în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea Tratatului de la Paris (30 mai 1814) și deschiderea Congresului de la Viena, care urma să redeseneze harta Europei.
Războiul canonierelor (1807-1814)
Războiul canonierelor (1807-1814) a reprezentat o serie de confruntări navale între Regatul Unit și Danemarca-Norvegia. La începutul războaielor napoleoniene, Danemarca-Norvegia a adoptat o poziție de neutralitate, profitând de pe urma conflictului prin operațiuni comerciale și dezvoltând o flotă de război.
Relația dintre Danemarca-Norvegia și Regatul Unit s-a înrăutățit în urma primei bătălii de la Copenhaga, în care britanicii au încercat să intimideze flota daneză. Situația a escaladat în timpul celei de-a doua bătălii de la Copenhaga (august-septembrie 1807), când forțele britanice au capturat majoritatea flotei danezo-norvegiene. Acest incident a determinat Danemarca-Norvegia să renunțe la neutralitate și să atace flota britanică în apele teritoriale daneze și norvegiene cu ajutorul unor canoniere mici. Această serie de lupte poate fi considerată un război de gherilă navală.
Războiul canonierelor a luat sfârșit odată cu victoria britanică în Bătălia de la Lyngør, în 1812. În această confruntare, ultimele nave daneze au fost distruse, consolidând supremația Regatului Unit în regiune.
A Șaptea Coaliție și înfrângerea finală a lui Napoleon (1815)
A Șaptea Coaliție (1815) a adus împreună Regatul Unit, Imperiul Rus, Prusia, Suedia, Imperiul Austriac, Olanda și mai multe mici state germane într-o alianță împotriva Franței. Această perioadă, cunoscută și sub numele de „Cele 100 de zile”, a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba și a debarcat la Golfe Juan, lângă Antibes, pe 1 martie 1815. În drumul său spre Paris, Napoleon a câștigat sprijin popular și l-a detronat pe regele Ludovic XVIII.
Aliații au mobilizat rapid o armată pentru a-l înfrunta pe Napoleon, care la rândul său a strâns 280.000 de soldați. Deși forțele aliate ar fi trebuit să copleșească numeric armata franceză, Napoleon a efectuat un atac preemptiv în Belgia cu Armata de Nord, formată din 128.000 de soldați. El a învins prusacii în bătălia de la Ligny pe 16 iunie 1815 și a oprit înaintarea britanicilor la Quatre Bras.
Citește și Giosue Carducci: Viața și opera poetului laureat al Premiului Nobel
Cu toate acestea, în urma retragerii prusace, Napoleon nu a putut să-și asigure o victorie decisivă împotriva forțelor britanice conduse de Wellington. În cele din urmă, în bătălia de la Waterloo, pe 18 iunie 1815, forțele britanice și prusace au înfrânt armata franceză. Napoleon a fost forțat să abdice a doua oară pe 22 iunie 1815, iar Franța a fost ocupată de aliați. Napoleon a fost exilat pe insula Sfânta Elena, unde a murit pe 5 mai 1821.
Impactul Războaielor Napoleoniene asupra strategiei militare și a mobilizării Armatei”
Războaiele napoleoniene au avut de asemenea un impact extrem de important. Până la Napoleon, statele europene foloseau armate relativ mici, cu numeroși mercenari, care luptau uneori împotriva țărilor de origine. Până la urmă, teoreticienii militari din secolul al XVII-lea au început să aprecieze potențialul războiului întregului popor, al națiunii sub arme.
Napoleon a fost, la rândul lui, un inovator prin folosirea mobilității subunităților militare pentru depășirea dezavantajului numeric, așa cum a demonstrat, în mod strălucit, în victoria din bătălia de la Austerlitz asupra forțelor austro-ruse (1805). Armata franceză a reconsiderat rolul artileriei, formând unități independente, mobile, spre deosebire de tradiția de până atunci a pieselor de artilerie fixe care sprijineau atacul. Napoleon a standardizat dimensiunile proiectilelor de artilerie pentru a ușura sarcina aprovizionării și pentru a asigura compatibilitatea pieselor de artilerie.
Franța, a patra țară după numărul populației la sfârșitul secolului al XVIII-lea, (27 de milioane, față de cele 12 milioane ale Regatului Unit sau cele 35 – 40 milioane ale Imperiului Rus), părea cea mai avantajată de politica mobilizării generale.
Nu toate meritele inovațiilor din această perioadă sunt ale lui Napoleon. Lazare Carnot a contribuit din plin la reorganizarea armatelor franceze (1793 – 1794), o perioadă în care eșecurile de până atunci ale francezilor au încetat, iar armata republicană era învingătoare pe toate fronturile.
Efectivele armatelor în Războaiele Napoleoniene
Efectivele armatelor implicate în conflict prezintă un indicator foarte clar al schimbărilor produse în modul de purtare a războaielor. În timpul celui mai mare război european prerevoluționar, războiul de șapte ani din 1756 – 1763, puține armate numărau mai mult de 200.000 de oameni. Prin comparație, armata franceză avea un efectiv de 1,5 milioane de soldați la sfârșitul secolului al XVII-lea. În total, aproximativ 2,8 milioane de francezi au luptat ca infanteriști și 150.000 au luptat în marină.
Impactul Războaielor Napoleoniene asupra Europei
Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deși Napoleon a reușit să-și impună dominația asupra celei mai mari părți a Europei Occidentale (lucru care nu se mai întâmplase de pe vremea Imperiului Roman), starea de război continuu de aproape două decenii dintre Franța, pe de o parte, și o alianța a altor câteva puteri europene, pe de alta, și-a pus amprenta asupra Franței. La sfârșitul seriei bătăliilor napoleoniene, ea nu mai deținea rolul conducător ca putere dominantă pe continent, așa cum îl avusese încă de pe vremea lui Ludovic al XVI-lea.
În cele mai multe țări europene, adoptarea ideilor Revoluției franceze (democrație, egalitate în fața legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moștenire generațiilor următoare. Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri prerevoluționară (monarhie absolută), și au fost obligați să păstreze anumite reforme făcute în perioada domniei napoleoniene. Moștenirea instituțională napoleoniană a rămas vie până în zilele noastre, în multe țări europene sistemul legal purtând amprenta de neșters a Codului napoleonian.
Citește și Perspectiva feminină asupra Războiului Troian în două romane publicate de editura Pandora M
Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franța devenise după Revoluție un model politic. Europa a aderat la înaltele principii ale libertății, egalității, fraternității, dar popoarele ei au trăit curând dezamăgirea ocupației napoleoniene. Ca răspuns la dominația franceză, apare o mișcare nouă cu o putere în continuă creștere: naționalismul. Acesta va modela cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul unor națiuni și state și sfârșitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a urmat epocii napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii umane, originilor naționale și ideologiei naționaliste.
Primele reacții au apărut în Spania, unde poporul s-a revoltat în mai 1808, mobilizându-se într-un război de gherilă împotriva ocupantului. Dominația bonapartistă a Europei a pus bazele statelor naționale Germania și Italia, prin începerea procesului de consolidare a orașelor-state, regatelor și principatelor.
Începând cu anul 1809, au avut loc mișcări patriotice într-o serie de state germane, Prusia pregătindu-și renașterea în jurul ideii de unitate națională. La rândul lor, italienii au dorit și ei, după modelul francez, să devină o națiune unită și independentă.
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a ajuns să fie una dintre cele mai puternice țări de pe glob. Marina Regală Britanică a cucerit superioritatea absolută pe oceanele lumii, iar economia industrială britanică a transformat țara în cea mai puternică națiune comercială mondială.
De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spațiului european comun. Napoleon a menționat, în mai multe ocazii, că intenționează să creeze un singur stat european, și, deși, înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape un secol și jumătate, ideea a reapărut după Al Doilea Război Mondial.
Citește și Baza de date a etnicilor germani deportați la „munca de reconstrucţie” în Uniunea Sovietică (1945)
Ideile Revoluției franceze au impulsionat procesul de afirmare a națiunii române. Construirea de societăți iacobine a dus la afirmarea Școlii Ardelene și, mai târziu, la declanșarea primei mișcări revoluționare românești conduse de Tudor Vladimirescu. Acesta a fost momentul când identitatea națională și dorința de emancipare politică au început să prindă contur în rândul populației românești.
În urma Războaielor napoleoniene, congresul de la Viena (1814-1815) a stabilit un nou echilibru de puteri în Europa. Cu toate că scopul principal al congresului era restaurarea vechii ordini și suprimarea ideilor revoluționare, în realitate, nu s-au putut împiedica apariția și dezvoltarea naționalismului și a liberalismului în diverse țări europene. Aceste ideologii, împreună cu moștenirea napoleoniană, au constituit baza pentru viitoarele mișcări revoluționare și pentru procesul de unificare și independență al diferitelor națiuni europene.
Războaiele Napoleoniene au avut un impact durabil asupra Europei, accelerând procesul de formare a națiunilor, introducând idei noi precum naționalismul și liberalismul și consolidând instituții politice și juridice moderne. Chiar dacă ambiția lui Napoleon de a controla Europa a eșuat în cele din urmă, moștenirea sa a modelat cursul istoriei europene în secolul al XIX-lea și dincolo de acesta.