Nicolae Itul, născut pe 5 decembrie 1923 (nașterea sa a fost înregistrată la data de 10 decembrie), s-a stins din viață pe data de 2 decembrie 2009. Veteran de război și fost deținut politic pentru simpatii legionare. După 1989 membru în Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. Este fondatorul parohiei greco-catolice din Călan, după redobândirea libertății.
A fost arestat de regimul Antonescu, în iunie 1942, și condamnat la 5 ani închisoare, petrecuți la Aiud și Ploiești. Eliberat, după o scurtă perioadă, a fost din nou arestat și condamnat de această dată de regimul comunist.
În 1948, Nicolae Itul se implică în organizarea unui grup de rezistență morală la comunizare, format din colegi de facultate, printre care Anghel Avram, Adrian Bota, Gavrilă Lateş şi Ioan Precup. Grupul concepe şi redactează, în secret, un manifest în care sunt denunțate „foamea şi mizeria“ determinate de regim. Va petrece 15 ani în temnițele comuniste Jilava, Pitești, Gherla, Aiud, lagărele Periprava, Poarta Albă și altele. Eliberat în mai 1964, a trăit restul vieții în orașul Călan.
După 1990 a reprezentat sursă de documentare pentru numeroși cercetători ai fenomenului totalitar, a dat zeci de interviuri în care a descris detaliat experiența sa. Coleg de celulă cu personalități culturale sau teologice, a interacționat după gratii și cu alți numeroși deținuți politic, lideri ai unor formațiuni înainte să fie desființate.
Cu origini în Sălașul de Sus, stabilit în Călan, Bal Corneliu a fost victimă a torturii din timpul „reeducarii” de la închisoarea Pitești, unul dintre motive ar fi fost acela că a refuzat să-l denunțe pe Nicolae Itul. O altă rudă, despre care mi s-a sugerat că ar putea fi tatăl său, a fost și el arestat ca participant la mișcarea de rezistență din Munții Retezat, condusă de inginer Lazăr Caragea. Bal Corneliu a fost soțul profesoarei de geografie Aurelia Bal, de la Liceul din Călan.
Citește și Ana Gavrilă Ogoranu, abuzată fizic de Securitate pentru un aparat radio defect primit de soțul ei de la Petru Gheorgheoni
Iordan Răitaru, supraviețuitor al experimentului Pitești
Pe lângă violența fizică, obișnuită în închisorile comuniste, deținuții supuși „reeducării” erau obligați să facă diferite munci umilitoare pe timp îndelungat, ca de exemplu să curețe podeaua cu o cârpă ținută între dinți.
Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și nesanitare, deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara penitenciarului și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din celule. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii „reeducării” includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate, și chiar siliți să mănânce fecale sau băgați cu capul în găleți cu urină.
Printre cei care și-au povestit dramele s-a numărat și Iordan Răitaru, care a confirmat tratamentul la care au fost supuși deținuții, inclusiv el. După 1990 acesta descria că a reușit să-și curețe degetele de fecale cu salivă, ca să poată mânca sfertul de pâine pe care îl primea zilnic.
Despre perioada de studenție descrie: „Am fost exmatriculat în Timișoara prin grija rectoratului de atunci, Beligher, provenit în această funcție din impegat de mișcare în gara C.F.R. Vasiova, iar la Cluj prin bunăvoința lui Judele Constantin din cadrul Uzinei Victoria – Călan, unde activam şi mi se cereau recomandări de credință față de partid”.
După eliberarea din detenție, acestuia i s-a fixat domiciliu stabil tocmai la Călan, unde s-a căsătorit cu Zelenco Vera, profesoară de matematică, decedată în 1989, fără să mai apuce libertatea râvnită de milioane de români. În 1998 s-a stins din viață fiica lor, Anca, iar anul următor Iordan Răitaru. Cel mai probabil și datorită tragediilor din familie care l-au afectat.
📢 Vrem să auzim părerea ta!
Urmărește-ne pe Facebook Urmărește-ne pe Twitter Urmărește-ne pe LinkedIn
Urmărește-ne pe Google News