O perspectivă asupra relației dintre Eugen Evu și Securitate

Distribuie

Am căutat pe Google ceva legat de Evul Mediu. Am găsit întâmplător pe Eugen Evu. Asta m-a determinat să-mi aduc aminte de el și cred că sunt dator să scriu câteva rânduri care să rectifice alegațiile pe care le-a scris despre mine și, caracteristic, antitetic despre el, într-un egocentrism patologic. Cred că este momentul să spun răspicat ajunge! Am văzut și la o televiziune locală o emisiune cu acest personaj cu subconștientul mereu în opoziție, dar cu un caracter morbid născut oportunist. Oportunist, pentru că toată viața și activitatea lui dinainte de 1989 a fost închinată demonstrării servilismului față de “partid, de Ceaușescu”, cu scopul meschin de a se fofila de la muncă, de a căuta avantaje și influență. Tot ce a realizat acest personaj este bazat pe acest gen de oportunism, fiind incapabil de o activitate onestă și utilă social.

După 1989, pe același fond caracterial a schimbat placa, este mare disident, celebru revoluționar etc., căutând să obțină aceleași beneficii din nouă postura. Ce a făcut real? Sub influența acută a alcoolului, a scris o scrisoare anonimă vehementă lui Ceaușescu. Apoi a negat cât a putut de tare acest fapt, și pentru a demonstra loialitatea lui față de conductor, a scris poezii de adulație “cârmaciului”, cum făcuse și până atunci, ba mai abitir. Vede cineva o notă de eroism aici sau mai degrabă jalnicul oportunism de care vorbeam, produs pe fondul unui caracter profund duplicitar.

Dar să o luăm cu începutul. Am cunoscut pe cel în cauză prin 1980. Tânăr fiind, căzuse pe capul meu necazul de a răspunde de cultură în zona Hunedoara. Ca urmare, am încercat să cunosc oamenii din domeniu. Așa se face că într-o zi am sunat pe Evu, am propus o întâlnire și conform dorinței lui ne-am văzut la el acasă. Stătea într-o garsonieră. Am fost foarte dezamăgit. Nu am găsit intelectualul rasat cum mă așteptam, chiar dacă era autodidact.. Tema la care revenea obsedant în discuții era fosta lui soție Marta, “muza lui”, care îl părăsise și plecase în Ungaria. Era dezamăgit, spunea el, pentru că informase doi ofițeri de securitate de la Deva despre isprava fostei sale soții și ”nu se luase nici o măsură’’.

Cunoștea mulți ofițeri de la Deva. Ulterior am aflat că mergea ocazional cu un cenaclu la securitatea județului pentru a cântă și recita inclusiv din creația proprie, “în vederea ridicării nivelului politic al cadrelor”. Faptul nu m-a mirat, deoarece era caracteristic pentru “poeții muncitori”. Încerc să explic pentru cei tineri ce însemna ”poetul muncitor”, (erau și “poeți țărani”) . Era un om care avea o fărâmă de talent și care sub îndrumarea și la cererea partidului scria osanale lui Ceaușescu. Scria pe bandă rulantă, cu ocazia congreselor, cu ocazia zilei de naștere, cu ocazia vizitelor în județ, cu ocazia Cântării României”, cu ocazia alegerilor, pentru brigăzile artistice de agitație din fabrici și de pe ogoarele județului, fără nici o ocazie etc, etc.

Ca recompensă era ”scos din producție”, adică i se dădea un loc de muncă ușor, metodist la casa de cultură de exemplu, (deși era calificat ca furnalist cazul lui Evu). O excrescență pe obrazul culturii românești! Pentru a dimensiona influența acestor oameni la nivelul conducerii județene de partid, este suficient să spun că în 1984, la intervenția lui Evu, am fost schimbat de la “cultură”, pe contraspionaj. Nu știam că acesta era motivul transferului meu, am aflat de abia după 1989 chiar de la Evu. Vă rog să vă imaginați ce influență trebuia să ai pentru a determina schimbarea unui ofițer de securitate de pe un domeniu pe altul ?

Ulterior am discutat cu ofițerii la care apelase “pentru aducerea soției din Ungaria”. Mi s-a spus:… “nu-l lua în serios, nu te ocupa de matrimoniale”. Apoi, fiind novice în aceste probleme, am primit de la aceștia un instructaj deosebit de util. Orice solicitare a poetului muncitor nu se respinge, dar nici nu i se dă curs!. Trebuie să menții relații cel puțin de bună cunoștință cu acest gen de persoane, sau chiar de amiciție, deoarece au o mare influență asupra organului de partid. Atât partidul, cât și sindicatul au nevoie imperioasă de acest gen de poeți. Ce s-ar întâmpla dacă mâine ar veni “tovarășul” în vizită, iar organizatorii nu ar avea cântece, poezii, osanale și tot tacâmul?

În județ, Evu mai avea un concurent în domeniu la Deva, Valeriu Bârgău, decedat după revoluție. Ceilalți scriitori hunedoreni nu se pretau la așa ceva, fapt ce făcea pe Evu cu atât mai indispensabil. Ca urmare am menținut relația amicală, discutam când ne întâlneam ocazional, mai beam un șpriț când ne vedeam la un local etc. Mai dădea verbal și scris din proprie inițiativa și informații, toate inutile însă. Ex. scriitorul X are o amantă în Hațeg, o femeie ușoară, căreia i se spune ”Aurora c….a tuturora”. A dat din proprie inițiativa în scris și câteva note de interes, care se află la dosar.

Într-o dimineață mă cheamă șeful, scoate din mapa poștală niște hârtii și mi le dă să le citesc. Am încremenit!. Unitatea specializată de la București ne comunica faptul că Evu era autorul unei scrisori “dușmănoase la adresa conducerii superioare de partid”. Conform uzanțelor nu se anexa scrisoarea, se dădeau câteva cuvinte relevante din conținut în expertiză grafică. Nu putem să realizez cum un lăudător de serviciu al “tovarășului”, poate să-i scrie

“dușmănos”, știind că de asta depinde existența să “călduță”. Apoi am intuit falia profundă din caracterul acestui om. Deși avea convingeri anticeaușiste (ca 99% din populație de altfel), se preta să scrie texte de adulație pentru Ceaușescu, doar pentru avantajele unei vieți mai ușoare, a unui câștig mai facil și a unei false considerații din partea autorităților.

Mărturisesc că nu mă prea îngrijora soarta lui Evu. Eram îngrijorat pentru mine. Știam din metodologia muncii, din alte cazuri similare din județ și din țară , că nu se condamnau cu închisoare asemenea fapte, nici măcar nu se începea urmărire penală, cum se auto martirizează Evu. Erau trei soluții: avertizarea, influențarea pozitivă sau recrutarea. Primele două erau cu constituire de dosar informativ și cu luare într-o evidență care rămânea în arhivă.

Ar fi fost total absurd ca un poet fie el și muncitor, avertizat de securitate pentru scrieri dușmănoase la adresa lui Ceaușescu, să fie admis să scrie osanale pentru aceeași persoană. Cealaltă, respectiv recrutarea, era în opțiunea mea soluția, mai ales că Evu prin comportament lasă să se înțeleagă că se consideră colaborator, deși nimeni nu-i solicitase aceasta. Se ridicau însă unele probleme. Evu nu avea acces la medii sau persoane care să prezinte interes pentru securitate, deci nici un șef nu ar fi trebuit să aprobe recrutarea să în condiții normale.

De asemenea, Evu devenise recent membru de partid în urma unor îndelungi insistențe. A venit de mai multe ori la mine acasă cerându-mi să-l susțin să devină membru de partid. Metodologia pentru colaborare, s-au lucrare a membrilor de partid, impunea obținerea aprobării din partea primului secretar, care de asemenea în condiții normale nu s-ar fi obținut, nu s-ar fi putut explica necesitatea și eficiența. Eram însă conștient că atât conducerea profesională cât și cea politică ar fi dat aprobările respective din dorința de a-și salva “poetul muncitor”. Avantajul mare al acestei soluții consta în faptul că oferea posibilitatea ca după câteva luni să se renunțe la “colaborarea inutilă”, iar metodologia permitea distrugerea documentelor fără a rămâne nimic în evidențe. Astfel, “cântărețul” putea să-și continue “nepătat” osanalele.

După vreo două zile de derută în care nu am făcut nimic, îmi spune șeful că suntem chemați amândoi la Deva la șeful mare. Acel ”șef mare” era colonelul Văceanu, șeful securității județului, singurul din șefii mei pe care îl detest. Un aiurit venit de la Bucureşti cu aere de vedetă.. Am știut atunci că discutase despre Evu cu primul secretar și primise instrucțiuni.

Ne-am prezentat! Conștient de tot ce am spus și eu mai sus, dar fără să cunoască câtuși de puțin pe Evu, șeful mare concepuse deja un plan. L- a expus succint: “ …o să mă implic personal în acest caz,… zicea el, acest poet trebuie să devină un alt Păunescu, să susțină spectacole patriotice, cenacluri publice așa cum este “Flacăra”, să dovedească faptul că acea scrisoare a fost un accident… O să-l influențăm pozitiv, să nu-i spuneți că s-a interceptat scrisoarea sa, l-am speria inutil, trebuie ținut cont că este un romantic…trebui discutat cu el pe câmp printre flori și oi”.. Am încercat să expun și varianta mea, adică pe cea a măsurii recrutării, dar nu a acceptat nici un argument.

Revenind la subiect, spun că la început parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă când am auzit că șeful se implică direct, deoarece putea fi un tampon între mine și partid, mai împărțeam răspunderea. Aveam să regret mai târziu! Au trecut cam două – trei luni fără ca șeful să arate că s-ar implica cumva. Eu nu îndrăzneam să iau nici o inițiativa. Deschisesem în acest timp –obligatoriu- dosar de urmărire informativă (care se putea închide prin recrutare așa cum am arătat), solicitasem și primisem aprobare scrisă pentru lucrare de la primul secretar de la județ, așa cum prevedea procedura pentru membrii de partid luați în lucru. Mă temeam că unitatea specială de la Bucureşti va întreba ce am făcut cu “cazul”.

Ca urmare, am prins un moment favorabil și am adus aminte șefului, de “implicarea promisă”. Mi-a spus: „să fixezi o întâlnire cu Evu la restaurantul Union pentru după masă la ora 17”. Am luat legătură cu Evu, l-am invitat la întâlnire, l-am rugat să nu bea (știam că obișnuia să bea și sub influență alcoolului nu se mai controla). Îmi punea obsedant o întrebare: “Dar cine sunt eu să mă invite șeful securității la restaurant?” Conform ordinului, nu i-am spus nimic despre scrisoare și despre motivul real al întâlnirii.

Mă temeam că spune cuiva și repercusiunile pentru mine ar fi fost extrem de grave. Am participat la întâlnire eu, șeful de la Deva și șeful de la Hunedoara. Bineînțeles, șeful mare a monopolizat discuția… s-au cunoscut, apoi a întrebat ce scrie, ce planuri de viitor are, cât câștigă, ce familie are și cam atât. A mai trecut iarăși o perioada destul de lungă de timp fără a se întâmpla nimic.

Am intervenit iarăși la șeful și s-a fixat o întâlnire în aceiași formație la restaurantul Rusca. S-a discutat despre crearea unui cenaclu tip “Flacăra”, unde să popularizeze și să promoveze “poezia patriotică” proprie. Evu a spus că agreează un astfel de proiect, care trebuie susținut material, trebuie sistem de amplificare foarte performant, trebuie mijloace de transport pentru turnee, trebuie bani pentru aceste turnee etc. Avea dreptate, era o utopie, dar… ideea șefului!

A spus de asemenea că el câștigă incomparabil mai puțin decât Păunescu, că o duce destul de greu, făcea o aluzie transparentă la un ajutor pentru a obține un venit mai mare. M-a uimit când a spus că Păunescu câștigă 42.000 lei lunar, (suma imensă în acea perioada), deoarece a făcut el un calcul în funcție de pensia alimentară care i se fixase acestuia. Șeful de la Hunedoara în tot acest timp lua notițe pentru a contabiliza “nevoile lui Evu”. În final am primit ordin să procurăm toate cele solicitate de acesta: stații de amplificare, mijloace de transport etc. (cu împrumut de la instituțiile care dețineau așa ceva).

Pe deasupra, să încercăm să-i găsim un post bun la combinat, unde să câștige mai bine. Revoltat în sine, șeful de la Hunedoara l-a întrebat pe Evu: “Nu ați dori un post la furnale în meseria dv.?!” Evu a răspuns: “Mă vedeți pe mine lucrând la furnale?”

Bineînțeles că nu s-au găsit nici post bine retribuit, nici sisteme de sonorizare, nici celelalte aberații, orice șef care auzea că acestea sunt necesare pentru Evu izbucnea în râs. Cam asta era reputația lui Evu la acea vreme. Am mai avut câteva întinării prin restaurante, șeful mustruluindu-ne aprig pentru că nu eram în stare să procurăm cele solicitate de Evu. Nu pot să nu fac o remarcă răutăcioasă, consumațiile erau plătite din banii securității, dar uneori plăteam din bani proprii, această “persecuție” a lui Evu. Și aș fi vrut să-l întreb pe Evu, de ce nu a scris nimic despre aceste aspecte?

Notițele șefului se găsesc și acum la dosar, de asemenea chitanțele prin care am încasat banii când nu am plătit din buzunar. Oare ce spune această “omisiune” despre caracterul său? Afirmă că a consultat “propriul dosar”. Deci a văzut și aceste hârtii, dar a selectat doar ce ii convenea, ce putea să-l scoată “erou”.

După aceea, șeful de la Deva cred că a realizat că planul său era o utopie și s-a spălat pe mâini, nu a mai intervenit în niciun fel. Dosarul era însă în evidență la mine și eu eram răspunzător dacă nu respectam termenele. În tot acest timp Evu era agasat de întrebarea: “ de ce se poartă securitatea așa cu mine?”, cred că se gândea la scrisoare, dar era derutat de faptul că nimeni nu-i reproșa nimic, dimpotrivă era “cinstit „prin restaurante. După ce m-am convins că șeful a uitat de “implicare”, am fost nevoit să gestionez singur situația. Sincer, aveam și o reală compasiune pentru frământările prin care bănuiam că trece Evu, fără vina mea și fără posibilitatea de a face ceva până atunci.

Luând inițiativa, l-am invitat (pe banii mei) într-o seară pe Evu la restaurantul “Dunărea” și i-am relatat despre scrisoare. L-am asigurat că nu va păți nimic, să nu se sperie. Spre surprinderea mea, deși i-am spus că există o expertiză grafologică, susținea sus și tare că nu el este autorul. Halal erou ! L-am sfătuit să meargă la primul secretar la județ, sau la cine crede el de cuviință și să-și rezolve problema să ceară scuze, să spună că a fost un moment de rătăcire sau ce o vrea el. Știam că la acest nivel va fi receptat pozitiv, deoarece așa cum am mai arătat era indispensabil. Singurul lucru pe care i l-am cerut a fost să păstreze discreție asupra discuției cu mine, să spună că este inițiativa lui, altfel riscam să afle șeful că nu am respectat planul lui, la care nu mi-a comunicat oficial că ar fi renunțat.

L-am îndemnat să facă acest lucru deoarece ar fi fost o justificare pentru măsuri mai blânde, implicând direct și partidul. Menționez faptul că timpul devenise presant, unitatea din Bucureşti dădea semne de nervozitate. Practic, această unitate specializată în grafologie ne sesizasase că Evu este autorul scrisorii și trebuia să consemneze ce s-a realizat cu sesizarea lor. Apoi, datele centralizate pe un trimestru unitatea respectivă le prezenta șefilor mari. Aici era problema… dacă aceștia erau nemulțumiți de măsura luată?

I-am mai spus atunci la Dunărea lui Evu, că faptul că a scris acea scrisoare și acum “se dă după cireș”, nu este un gest nici eroic, nici eficient. I-am dat exemplu pe Dinescu, pe Brucan, a căror acțiuni anticeaușiste la vremea acea erau susținute de ambasade, de posturi de radio străine, aveau protecție și eficientă. Sincer (fără a-mi aroga nici un merit, se simțea în aer vântul schimbării), am sperat să înțeleagă aluzia și să devină un disident autentic.

Ulterior, Evu s-a dus la partid, așa cum l-am sfătuit, și bineînțeles că a relatat că eu i-am spus despre scrisoare. Mă așteptam la repercusiuni severe, care spre surprinderea mea nu au venit. Aceasta era confirmarea că șeful se convinsese că propunerile mele erau mai realiste și duceau la rezultatul scontat. Ca urmare m-am hotărât să închei povestea asta dezagreabilă cât mai repede posibil.

Am contactat sursele de informare din domeniu și am discutat cu fiecare în parte pentru a obține informații în care să laude pe cât posibil pe Evu, să arate contribuția sa esențială în județ la “creația patriotică, educativă, de cântare a realizărilor partidului și a conducătorului”. Am pus la dosar o poezie pe care o scrisese recent de ziua “tovarășului” parcă, în notă obișnuită. Se află la dosar, ”a uitat” să pomenească și de asta. Toate acestea constituiau un ”studiu al persoanei”, care să demonstreze utilitatea lui ca agent.

Apoi, așa cum gândisem inițial, am hotărât să realizez recrutarea sa. Mi se părea o formalitate, deoarece, cum am mai spus, dădea informații deși nu-i ceream. Am ascuns faptul că informațiile furnizate de el erau practic “bârfe”, realmente nu avea posibilități în domeniu, fiind în relații conflictuale cu marea majoritate a celorlalți oameni de litere. Un exemplu: “Bârgău a spus la un cenaclu că Rainer Maria Rilke este femeie”, iar Martinovici a replicat “Ștergeți mucii inculturii de pe piept!”

Refuzul său de a colabora oficial m-a surprins, recunosc. Atunci am realizat că el considera că există o diferență esențială între informații furnizate “oficial” și cele furnizate în discuțiile curente. Am fost tentat să-i explic detaliat care sunt avantajele propunerii mele. Dacă s-ar fi aflat însă, eram pasibil de pedeapsa cu închisoarea pentru deconspirarea unor ordine strict secrete care se refereau la procedurile de lucru interne. Faptul că spusese că eu l-am îndemnat să meargă la partid, că eu i-am spus despre scrisoare, deși îl rugasem să nu o facă, m-au determinat să tac.

Știam că se baza foarte mult pe ajutorul partidului . Partidul însă aștepta de la mine rezolvarea problemei castanei fierbinți pe care ne-o pusese Evu în mână. Am făcut totuși un pas riscant. Există acea aprobare scrisă de la partid pentru lucrarea sa. Am decis să i-o arăt deși era contrar ordinelor, în ideea de a-l convinge că partidul așteaptă rezolvarea tot de la noi, deci ar fi bine să cooperăm.

Actul era pe o jumătate de coală de hârtie, dar avea caracter secret. M-am gândit că există pericolul de a spune șefilor mei sau partidului. În acest caz, dacă se afla că i-am arătat hârtia în sediu, ar fi fost un act reprobabil sancționabil drastic administrativ, dacă aș fi scos hârtia din sediu și i-aș fi arătat-o în altă parte, ar fi fost o infracțiune. Pentru a diminua riscul am decis să nu scot hârtia afară și l-am invitat la sediu (pentru prima și ultima oară). I-am arătat acea aprobare, dar fără efectul scontat. După 1989, Evu a “romanțat” acest episod scriind “ telefalsonovela” metamorfozei sale în dizident.

Singură variantă rămasă era “influențarea pozitivă”, (dar fără turneele tip Păunescu). Adică trebuia să arătăm că cele întâmplate erau un incident regretabil, că protagonistul a fost influențat să reconsidere comportamentul, că a devenit omul de dinainte atașat partidului, conducerii sale etc. Nu era greu, pentru că Evu scria în continuare “opera” care l-a consacrat în acele vremuri. Am fost forțat să merg pe această variantă, deși nu era cea mai avantajoasă. Ca urmare, la final a trebuit să arhivez acel simulacru de dosar de 27 de file, iar titularul să rămână în evidențe. Tot răul însă spre un bine! Are cu ce să se laude acum? Apoi s-a așternut uitarea, iar Evu a continuat “opera”, până în 1989. El și caracterul său erau într-adevăr indispensabile pentru partid!

După 1989, o perioada a tăcut mâlc, fiind timorat de trecutul său, de teama că i se va reproșa pupincurismul antirevoluționar. Era pericol însă, rămăsese fără obiectul muncii! Nu mai exista județeana de partid, nu mai era nici un “tovarăș pe care să-l pupe… nu mai conta pentru nimeni. După mult timp l-am abordat și eu pe stradă și i-am spus pe șleau ce am crezut întodeauna despre el, fără teamă că mă va pârî la “partid”. A reluat alegațiile cu substanța aceia, cu percheziții secrete și altele, care sunt rodul imaginației lui. Pentru orice om cu rațiune se pune întrebarea “de ce să fi luat asemenea măsuri?”…, pe care orice serviciu secret le ia în cazuri dificile de spionaj, trădare etc.

Ce efecte ar fi avut, ce informații de mare importantă ar fi adus? Cu ocazia acestei discuții mi-a spus că el și Bârgău “m-au schimbat din funcție”, că tratațiile pe la restaurante nu au fost plătite integral de mine ci și de securitate, a văzut chitanțele. Când l-am întrebat de ce nu spune și aceste aspecte ale “persecuției sale”, a lăsat capul în pământ. După 1989, ce putea Evu să facă? Desigur, ce știa el mai bine. Prostituind propria conștiința devenise “poet muncitor”, de ce n-ar fi devenit “poet revoluționar” prin aceiași metodă, dizident persecutat de fostul regim?

A început să prezinte ca pe un act eroic faptul că a scris acea scrisoare. Am spus și atunci ca și acum, că nu am nici o considerație pentru cineva care a scris o scrisoare vehementă lui Ceaușescu, apoi nu numai că neagă fapta, dar face tot posibilul să demonstreze că a fost un regretabil incident. Care este rostul? Care este efectul? Seamănă cu povestea șoarecelui care a mâncat o boabă de strugure.

Culmea este că dintre toți scriitorii hunedoreni de prestigiu, cu care am venit în contact în cei vreo 5 ani cât am răspuns de cultură, Neculai Chirică, Iv Martinovici, Dan Constantinescu, nimeni nu a avut să-mi reproșeze nimic, în afară de cei doi “ poeți muncitori“ Evu și Bârgău, singurii oameni pe care îi cunosc, care au trăit bine mersi, exclusiv de pe urmă exacerbării cultului personalității lui Ceaușescu.

Am văzut că Evu se laudă că a scris multe cărți. Sincer vorbind, personal cred că are un pic de talent. A mai scris și alte poezii în afara celor de adulație pentru “conducător” și unele versuri chiar îmi plac. Despre proză nu știu ce să spun, nu am citit nimic. Necazul este că un scriitor nu este apreciat după câte cărți a scris ci după câți cititori are. Editarea poate fi făcută cu bani personali, cu sponsori etc., dar girul îl dă marele judecător… cititorul. Cred că singurii cititori pe care îi are sunt prietenii (dacă există) dușmanii , familia și rudele.

Am văzut însă o prefață scrisă de o persoană pe care nu o cunosc, un fel de “laudatio”, care m-a lăsat perplex. Evu era așezat Între Eugen Ionescu și Samuel Beckett. Oare cât de lipsit de simțul ridicolului, al modestiei și în final a măsurii, poți să fii, ca să accepți așa ceva? Cum să accepți să se alăture numele tău, “poetul muncitor”, lângă numele a doi titani ai literaturii universale. Unde mai pui că curentul literar al Teatrului Absurdului este curentul meu preferat. Oricum, pentru mine a fost singurul om în viață care trăit de pe urma lui Ceaușescu. Fără acesta, ar fi fost un furnalist onest, cu el a devenit un poet “întreținut”, luând pensie din această postură.

Poate pentru mulți care nu au trăit în acele vremuri, noțiunea de cult al personalității sună abstract. Pentru a da o dimensiune reală a fenomenului voi reda mai jos o poezie, creație a poetului muncitor Evu, pe care eram obligați să o digerăm și care era “genul literar” care asigura o existența “decentă” lui Evu și altora ca el.

URARE HUNEDOREANĂ

De douăzeci de ani Erou al țării
Cu sceptrul dreptei fulgerând lumina
Un Om-Idee, pavază solară
Muncește pentru patria română
Un oțelar de-al nostru poate fi
Sub jerbele scânteierilor în floare
În schimb de noapte și în schimb de zi
Eroul Ceaușescu, iubit de fiecare.
Un om de-al nostru, simplu, din popor
Un comunist ce n-a uitat că vine
Din spița de țăran și muncitor
Așa cum îl cunoaște oricine.
De douăzeci de ani trudită-i frunte
E-n rezonanță cu poporul său
Vibreză între Dunăre și Munte
Și duce, dintre toate, Greul-Greu!
O Românie, națiune dreaptă!
Prin El tu te exprimi între popoare
Prin El între aspirație și faptă,
Ții câmpăna în vremi vizionare!
Iubindu-ți Fiul te iubești pe tine.
Din geniul său a izvorât, ales
A cincea oară, cu voinți depline,
La cel de-al Treisprezecelea Congres.
Iar azi când milioanele de gânduri
Se îndreaptă să-i ureze ‘LA MULȚI ANI’!
Din Hunedoara, ca-n atâtea rânduri,
Noi vă urăm cu flacăra în suflet
„SA NE TRĂIȚI TITAN ÎNTRE TITANI”.