O supernovă nu chiar atât de ”super”, descoperită de astronomi în Calea Lactee

Supernovele nu sunt întotdeauna chiar atât de „super”. Aceste explozii, ce marchează moartea unei stele, sunt adeseori spectaculos de energice. Însă, din când în când, ele îmbracă şi forma unui eveniment cosmic complet ratat, informează Reuters.

Miercuri, oamenii de ştiinţă americani au detaliat un astfel de fenomen ratat – o stea masivă a cărei materie a fost atât de mult sifonată de atracţia gravitaţională a stelei sale însoţitoare, alături de care alcătuia o formaţiune stelară denumită „sistem binar”, încât atunci când a sosit vremea să explodeze la sfârşitul ciclului ei de viaţă, abia a putut să scoată un „scâncet”.

Explozia ei finală a fost atât de blândă, încât steaua prăbuşită asupra ei înseşi – devenită un obiect cosmic extrem de dens, denumit stea neutronică – a rămas pe o docilă orbită circulară în jurul însoţitoarei sale. O explozie mai puternică ar fi avut ca rezultat cel puţin o orbită mai ovală şi ar fi putut chiar să împingă acea stea şi pe însoţitoarea sa în direcţii opuse.

Sistemul binar, studiat cu ajutorul telescopului Cerro Tololo Inter-American Observatory din Chile, a fost localizată la aproximativ 11.000 de ani-lumină de Terra în galaxia noastră, Calea Lactee, în direcţia constelaţiei Pupa. Un an-lumină este distanţa pe care lumina o parcurge într-un an calendaristic (9,5 trilioane de kilometri).

Citește și Cele mai îndepărtate stele din Calea Lactee, descoperite de astronomi

Masa stelei neutronice analizate este de 1,4 ori mai mare decât masa Soarelui nostru, după ce a fost iniţial de 12 ori mai mare. Steaua însoţitoare are o masă de 18-19 ori mai mare decât cea a Soarelui, după ce şi-a „canibalizat” tovarăşa din spaţiu. Cele două stele orbitează una în jurul celeilalte la fiecare 59 de zile şi jumătate, fiind separate de o distanţă care reprezintă circa opt zecimi din distanţa ce desparte Terra de Soare.

Acea explozie stelară anemică a fost denumită supernovă „ultra-decapată”. Fenomenul se produce atunci când o stea masivă intră în colaps gravitaţional pe măsură ce rămâne fără combustibil în nucleul său, dar nu reuşeşte să producă o explozie puternică, deoarece steaua sa însoţitoare i-a aspirat deja cea mai mare parte din straturile sale superioare şi din materia sa, care, în altă situaţie, ar fi fost expulzate cu violenţă în spaţiu.

„Întrucât a rămas puţină materie în anvelopa stelară, aproape că nu a existat o ejectare în urma şocului produs de colapsul gravitaţional”, a explicat un astronom din Arizona, Noel Richardson, cercetător la Universitatea Embry-Riddle Aeronautical şi autor principal al acestui studiu publicat în revista Nature.

O coautoare a studiului, Clarissa Pavao, studentă la Facultatea de Fizică a aceleiaşi universităţi, a spus că explozia supernovei a fost „slabă, subtilă şi pasivă”.

„Dacă explozia ar fi fost mai puternică, orbita nu ar fi circulară. O supernovă normală nu îşi distruge neapărat companionul, dar ar deforma mult mai mult acea orbită. Ar putea, de exemplu, să dea un impuls sistemului binar, care ori ar fi făcut orbita să devină mult mai eliptică, ori ar fi trimis steaua supravieţuitoare şi steaua neutronică pe traiectorii rapide în direcţii opuse şi cu viteze ce ar putea chiar să le scoată în afara galaxiei”, a declarat Noel Richardson.

Citește și Studiu: Calea Lactee cântăreşte mai puţin decât se estimase iniţial

Tipul sistemului binar examinat în acest studiu este unul rar, cercetătorii estimând că doar 10 astfel de sisteme binare există în Calea Lactee, o galaxie populată de 100 de milioane – 400 de milioane de stele.

Spre deosebire de Soarele nostru singuratic, probabil că jumătate dintre stelele din galaxia noastră fac parte din sisteme binare. Oamenii de ştiinţă se întreabă dacă planete capabile să susţină viaţa există în astfel de sisteme, aşa cum a fost descrisă „Tatooine”, planeta de origine a personajului Luke Skywalker din franciza cinematografică „Star Wars”.

„Cunoaştem câteva sisteme stelare care sunt binare şi au planete, însă ele sunt mai greu de confirmat, iar toate dintre ele conţin stele care au o masă similară cu cea a Soarelui nostru. În cazul stelelor masive, nu am detectat deocamdată nicio planetă în jurul lor. Astfel de stele au mase multe mai mari şi sunt mult mai luminoase decât stelele asemănătoare Soarelui, făcând ca detectarea planetelor să fie şi mai dificilă decât în jurul stelelor mai mici”, a explicat Noel Richardson.