După moartea țarului Feodor al III-lea, Petru cel Mare a devenit co-țar alături de fratele său vitreg, Ivan al V-lea. În realitate, puterea era deținută de sora lor, Sofia, care a condus țara ca regentă.
Tânărul Petru s-a familiarizat cu tehnologiile și tehnicile militare occidentale, în special în domeniul ingineriei militare, în timpul copilăriei sale petrecute în cartierul străinilor din Moscova. După moartea co-țarului Ivan în 1696, Petru cel Mare a rămas singurul conducător al Rusiei și a început să-și îndrepte atenția către problemele militare.
Războiul a fost o componentă centrală a domniei lui Petru cel Mare. Inițial, acesta a încercat să asigure granițele sudice ale Rusiei, amenințate de tătări și de Imperiul Otoman. După ce a cucerit portul Azov în 1696, Petru cel Mare a căutat aliați în Europa pentru a continua războiul cu turcii. Acesta a devenit primul țar care a călătorit în Europa, vizitând Brandenburgul, Olanda, Anglia și Sfântul Imperiu Roman în timpul Marii Misiuni Diplomatice.
Deși Petru cel Mare nu a reușit să formeze o alianță antiotomană, a găsit puteri interesate în declanșarea unui război împotriva Suediei, o mare putere nord-europeană la acea vreme. Considerând că are o șansă să-și croiască drum către Marea Baltică, Petru cel Mare a încheiat pacea cu Imperiul Otoman în 1700 și a atacat portul Narva de la Golful Finic. Armatele rusești au fost înfrânte de tânărul rege suedez Carol al XII-lea, dar norocul lui Petru cel Mare s-a schimbat în 1709, când armatele rusești reformate au învins Suedia la bătălia de la Poltava.
Citește și Zemfira, inclusă pe o listă de „agenţi străini” după ce a criticat „operaţiunea militară specială” a Rusiei
În 1721, după încheierea Marelui Război Nordic, Rusia a semnat Tratatul de la Nystad, care i-a recunoscut dreptul de a stăpâni teritoriile baltice cucerite: Livonia, Estonia și Ingria. Această victorie a permis Rusiei să-și deschidă o cale directă de acces către Europa Occidentală. Pentru a sărbători această realizare, Petru cel Mare s-a proclamat împărat, iar titulatura oficială a țării a fost schimbată în Imperiul Rus în 1721.
Pe lângă succesele militare, Petru cel Mare a implementat o serie de reforme semnificative pentru a transforma țaratul în Imperiul Rus. Acesta a pus bazele flotei militare ruse, a reorganizat armata terestră conform modelelor occidentale și a reformat administrația imperială, mobilizând resursele financiare și umane ale Rusiei pentru scopuri militare.
Petru cel Mare a introdus și o serie de reforme în administrația publică, înlocuind vechile prokazuri cu ministere moderne și înființând un Senat pentru coordonarea politicilor guvernamentale. A fost de asemenea inițiată o reformă a Bisericii Ortodoxe Ruse, prin abolirea patriarhatului și înlocuirea acestuia cu Sfântul Sinod, condus de un funcționar al statului.
Domnia lui Petru cel Mare a adus în atenția istoricilor și a contemporanilor săi problema „înapoierii” Rusiei față de țările din Europa Occidentală și oportunitatea implementării măsurilor reformatoare. Dezbaterile cu privire la corectitudinea și eficacitatea reformelor inițiate de Petru cel Mare au continuat să persiste în secolul al XIX-lea și au influențat evoluția ulterioară a istoriei Rusiei.
Epoca revoluțiilor de palat
În urma schimbărilor legislative privind succesiunea la tron inițiate de Petru cel Mare, perioada care a urmat a fost marcată de o serie de revoluții de palat și lupte pentru putere. Lipsa unor legi clare de succesiune a facilitat intrigi, comploturi și lovituri de stat, în timp ce sprijinul trupelor de elită responsabile de paza palatului imperial a devenit crucial pentru ocuparea tronului.
Rusia a devenit tot mai activă în afacerile europene, alăturându-se Austriei în lupta împotriva Imperiului Otoman și Franței. Implicarea Rusiei în Războiul de Șapte Ani a adus armatele țării până la porțile Berlinului.
Citește și Joe Biden condamnă arestarea jurnalistului Evan Gershkovich în Rusia
Elisabeta a murit în 1762, succesorul acesteia, Petru al III-lea, a aliat țara cu Prusia condusă de regele Frederick cel Mare.
Petru al III-lea a guvernat doar pentru o scurtă perioadă de timp. Nemulțumirile generate de politicile sale au permis soției sale, Ecaterina, să-l detroneze printr-o nouă lovitură de palat și să devină Ecaterina a II-a, Împărăteasa Rusiei. Această perioadă tumultuoasă din istoria Rusiei a fost marcată de instabilitatea politică și de continuarea reformelor începute de Petru cel Mare.
Maturizarea Imperiului Rus și continuarea expansiunii teritoriale în timpul Ecaterinei cea Mare
Ecaterina cea Mare a domnit în Imperiul Rus între anii 1762 și 1796 și a fost una dintre cele mai influente și puternice suverane ale istoriei. Perioada domniei sale a fost caracterizată de o creștere economică și culturală semnificativă, precum și de o expansiune teritorială susținută. În această perioadă, Imperiul Rus a consolidat și maturizat statutul său de mare putere europeană.
Ecaterina cea Mare a venit la putere în urma unui puci în care soțul ei, Petru al III-lea, a fost detronat și ulterior asasinat. Susținută de o coaliție de aristocrați și ofițeri militari, Ecaterina și-a început domnia printr-o serie de reforme care au vizat modernizarea și consolidarea statului rus.
În domeniul administrației, Ecaterina a promovat centralizarea puterii, reformând instituțiile guvernamentale și introducând un nou sistem de guvernare provincială. A implementat, de asemenea, reforme în domeniul educației și al culturii, promovând ideile iluminismului și finanțând numeroase instituții culturale, precum și școli și universități.
Pe plan extern, Ecaterina cea Mare a continuat politica de expansiune teritorială a Imperiului Rus, inițiată de Petru cel Mare. În acest scop, a dus mai multe războaie de succes împotriva Imperiului Otoman și a Poloniei, precum și împotriva Suediei și Persiei.
Citește și NATO cere „eliberarea imediată” a jurnalistului Evan Gershkovich, arestat în Rusia
Prin tratatul de la Kuchuk-Kainarji (1774) și tratatul de la Iași (1792), Rusia a obținut o serie de teritorii în regiunea Mării Negre, precum și accesul la strâmtorile Bosfor și Dardanele. Aceste victorii i-au permis Rusiei să controleze mai eficient comerțul și să-și consolideze influența în Balcani.
În timpul celor trei împărțiri ale Poloniei (1772, 1793 și 1795), Imperiul Rus a anexat o mare parte din teritoriul polonez, extinzându-și granițele spre vest și asigurându-și un rol central în afacerile europene.
În afara teritoriilor câștigate prin războaie, Ecaterina cea Mare a încheiat și tratate pașnice cu alte state, prin care a obținut anumite avantaje teritoriale. De exemplu, prin tratatul de la Nystad (1721), a obțintinut teritoriile baltice de la Suedia, asigurându-și astfel un acces stabil la Marea Baltică și o poziție strategică în nordul Europei. Prin tratatul de la Georgievsk (1783), Rusia a stabilit o alianță cu Georgia, care a devenit protectoratul său și i-a oferit acces la regiunea Caucazului și la Marea Caspică.
În această perioadă, Imperiul Rus și-a consolidat și influența în Europa Centrală și de Sud-Est, participând activ la politica continentală și sprijinind diverse mișcări naționale și revoluționare. Un exemplu notabil este sprijinul acordat de Ecaterina revoluției americane, prin care a demonstrat angajamentul său față de ideile iluminismului și de emanciparea națiunilor.
Citește și Rusia denunță decizia „politică” de a înscrie centrul istoric al oraşului Odesa în Patrimoniul Mondial în pericol al UNESCO
Pe lângă cuceririle teritoriale și reformele politice, Ecaterina cea Mare a pus un accent deosebit pe dezvoltarea economică a Rusiei. A încurajat comerțul și industria, implementând politici protectioniste și investind în dezvoltarea infrastructurii. Astfel, în timpul domniei sale, au fost construite numeroase drumuri, canale și porturi, care au facilitat transportul și comerțul intern și internațional.
De asemenea, Ecaterina a promovat colonizarea și dezvoltarea teritoriilor anexate, atrăgând coloniști străini și oferindu-le facilități pentru a-și dezvolta afacerile și a contribui la prosperitatea economică a imperiului.
Prin toate aceste eforturi, Ecaterina cea Mare a reușit să transforme Rusia într-o putere europeană de prim rang și să consolideze poziția țării în cadrul concertului națiunilor. Această maturizare a Imperiului Rus a avut consecințe majore pentru echilibrul de putere în Europa și pentru evoluția relațiilor internaționale în secolele următoare.
Domnia Ecaterinei cea Mare a marcat o perioadă de expansiune teritorială și de dezvoltare economică și culturală pentru Imperiul Rus. Prin politicile sale ambițioase și reformele sale, suverana a consolidat statutul Rusiei ca mare putere europeană și a pus bazele unei ere de influență care a continuat și după moartea sa în 1796.