Născută la 12 iulie 1924 în Petroșani, Ileana Geller (n. Röhrig) și-a trăit cea mai mare parte a vieții în orașul Călan, județul Hunedoara. A urmat 7 clase, însă nu și-a putut continua studiile liceale datorită faptului că tatăl său a fost concentrat, în 1939. În 1945, alături de o soră și alți etnici germani, a fost deportată în Donbas, URSS, unde timp de aproape 5 ani a lucrat la o mină din localitatea Dzerjinsk. Eliberată în ianuarie 1950.
Povestea ei tulburătoare de viață a fost redată la sfârșitul anului 2019 într-un volum (Jurnalul unei deportate: Ileana Paulina Geller „față în față” cu Donbasul) publicat sub egida Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, editori cercetătorii Gherghina Boda și Dumitru-Cătălin Rogojanu. Volumul reprezintă memoriile lui Ileana Geller, scrise în deportare.
Fragmente din carte
„Mă numesc Geller Ileana, născută Rőhrig, la 12 iulie 1924, Petroşani. După armistiţiul ce a încheiat România cu Rusia după 23 august 1944 viaţa minorităţilor din Romînia s-a schimbat spre rău şi greu! Tatăl meu fiind subofiţer în armata română am sperat că soarta ne va ocroti dar din contră. Ni s-au confiscat, radio, bicicletă, căruţă, caii, maşina de scris, şi în dimineaţa zilei de 15 Januarie 1948, era o iarnă foarte geroasă cu zăpadă mare, spre dimineaţa zilei de 15 januarie nu se făcuse ziua de-a binelea, au venit 2 jandarmi cu puştile pe umeri, şi au întrebat pe săraca mama, cine e Rőhrig Ileana, Rőhrig Margareta şi Oltean Elza, săraca mama a început să plângă şi a spus „sînt fetele mele”.
Elza sora cea mare era căsătorită şi soţul ei era concentrat la un detaşament de lucru la Roşiori de Vede la Calea ferată română! Ne-au spus să ne facem bagajul cu ceva de-ale mâncării şi haine mai groase căci ne duce la lucru, nu se ştia unde şi dacă ştiau pentru noi trebuia să fie un secret.
Citește și Uniunea Femeilor Antifasciste din România avea printre primele filiale din țară în Călan
Ne-am făcut Bagajele şi ne-au dus sus la şcoala din Călan, săraca mama a rămas plângând cu sora cea mică pe care o numeam Schvesti de 12 ani. Tata pe front, în Ungaria! La şcoală erau adunaţi de jandarmi toţi de origine germană, femei de la 17 la 32 ani şi bărbaţi de la 17-50 ani eram păziţi de jandarmi, şi nu era voie să ieşim din clădire nici până la W.C. am dormit pe băncile şcolii 2 zile. Mai era voie să vorbim cu mamele şi surori sau fraţi dar numai prin gard şi păziţi. Deci, cu un cuvânt, eram deţinuţi!
Era mare jale şi plânsete dar degeaba! A 3 zi ne-am pomenit cu Autobuze la poarta şcolii mama noastră a venit cu surioara să ne mai vadă şi ne-a mai adus de-ale mâncării pe care ni le-a dat în prezenţa unui jandarm! Ne-am urcat în autobuze cu bagajele ce le-am avut şi ne-au adus la Deva.
Mama cu Schvesti au rămas plângând, mama aproape leşinată de durere să-i ia 3 fete în floarea vieţii! de lângă ea. Cum a aflat unde sântem la Deva a venit imediat la noi dar noi nu am avut voie să ne mai apropiem de gard. Soţul surorii mele a fugit din tabăra de lucru cînd a aflat de Elza şi a venit cu mama la Deva! Am fost cazaţi într-o veche cazarmă! Şi am fost consultaţi şi ne-a găsit apţi de muncă pe mine şi sora mea cea mică cu 3 ani Csőpi! Sora cea mare Elza a fost găsită foarte bolnavă şi a treia yi au lăsat-o acasă, mare bucurie, că măcar una din noi a scăpat la comisie!
Citește și Academicianul Radu Ciuceanu, urmărit de Securitate în Călan
Mama şi soţul ei au aşteptat la poartă, noi ne-am despărţit plângând şi îmbrăţişându-ne şi cu jale şi bucurie că ea merge acasă. Mama săraca a venit şi a 4 zi. Dar asta a fost cea mai grea! Căci în a 4 zi ne-au dus cu maşinile în gară la Simeria unde erau vagoanele de marfă adică bou vagon pregătite şi din maşină am coborât şi am urcat în vagoane fără a ne mai apropia de părinţi, fraţi, eram câte 60 persoane într-un vagon ca peştii, închis pe dinafară numai prin gemuleţul cu gratii de fier mai vedeam aşa pe rând pe ai nostri, cum plâng şi strigă şi cădeau în zăpadă între linii şi jandarmii îi împingeau şi Ruşii cu Vintofca automată îi îndepărtau.
Înspre după-amiază, Marfarul s-a pus în mişcare! Tot mai repede, strigătele, plânsetele, nu le mai puteam auzii, nici ale noastre şi nici ale ai noştri, numai sunetul Locomotivei şi scârţâitul roţilor parcă şi ei au plâns de mila noastră, în vagoane aproape nu aveam loc să stăm aşa era de înghesuit! Ajuns în Gara Oraşului Rîmnicu Sărat, ne-a dus afară în triaj unde ne aşteptau vagoane ruseşti pullman duble, s-au pus scânduri de la un vagon la altul şi aşa am trecut fără a mai pune piciorul pe pământul natal!”
„Eram câte 60 de persoane într-un vagon, ca peștii, închis pe dinafară numai prin gemuleț cu gratii de fier și mai vedeam așa pe rând, pe ai noștri cum plâng și strigă și cădeau în zăpadă între linii și jandarmii îi împingeau, și rușii cu vintofca automată îi îndepărtau.” (p. 45).
Citește și Cine sunt cei nouă cetățeni de onoare ai orașului Călan
„Eram așa de flămânzi încât mâncam ceapă degerată, coji de cartofi de la grămada de gunoi, căci ofițerilor le făceau mâncare cu cartofi și conserve americane. Și brigada de mineri mai primea o cutie de conservă cu carne de porc în suc propriu, dar asta trebuia împărțită la 50 de femei. Ne reveneau 20 de firișoare de carne și câteodată primeam burtă aproape necurățată, avea un miros specific, dar tremuram și după asta”. (p. 52)
„Ne sculam dimineața la 4, ne îmbrăcam după comandă, se striga scularea, repede să apucăm ciorba sau ceaiul și murăturile, apoi încolonarea la poartă unde ne numărau la ieșire și la intrare, bineînțeles escortați. Pâinea venea după mai multe ore după masă. Bigadiera cu încă două fete care se găseau în camere după schimbul 1 sau 3, o găseau pe pat. Trebuia împărțită să ne ajungă la 3 mese, dar fiind așa flămânde, mâncam tot o dată și până în cealaltă zi nu mai mâncam. (p. 54).
Ileana Geller s-a stins din viață la data de 5 februarie 2016. În 2018, post-mortem, i s-a decernat titlul de cetățean de onoare al orașului Călan.