Povești și legende pe Valea Streiului, la Călan

Datorită așezării sale prielnice pe Valea Streiului, într-o zonă deosebit de pitorească, Ydata pe timpul dacilor, Aquae în timpul ocupației romane, localitatea Călan a reprezentat încă din antichitate o puternică zonă de locuire omenească. Dacii și mai apoi romanii i-au acordat o importanță deosebită, dotând-o cu multe așezări de referință. Un punct deosebit l-a constituit Măgura Călanului, locul din care dacii și-au luat piatră pentru zidurile cetăților din Munții Orăștiei, lucru dovedit prin cercetări geologice. Sunt lucruri care au făcut ca în tradiția populară să circule de multe veacuri numeroase legende, cele mai multe legate de comorile dacice.

Despre izvorul Aquae s-au scris de-a lungul vremii un număr mare de articole și studii în gazete de cultură sau în ziare. Istorici, jurnaliști, academicieni români, acordându-i importanță deosebită. Unul dintre numele sonore care au relatat în presa interbelică despre izvoarele tămăduitoare Aquae a fost omul de cultură Silvestru Moldovan, publicist și ziarist la Transilvania, Tribuna, Foaia Poporului etc.

Acesta descrie în ziarul Unirea, Joi, 17 Iunie 1915: „Mai în jos lângă Strei să află Călanul, loc de scaldă cu izvoare calde. Acestea au fost cunoscute şi romanilor şi locul se numea Ad aquas (la ape). Ei au scobit aici într-o stâncă un bazin (groapă) rotunjor, în forma unei linguri, în lungime de 45 şi în lățime de 30 urme, cu pereți cam de 18 urme de adânci. Forma lui se cunoaște şi acum, precum şi scocul, tăiat în stâncă, care conduce din el afară.”

Legenda izvorului tămăduitor Aquae

Studii asupra acestui izvor a continuat să publice în Transilvania, din Sibiu. Tot el a scris și despre una dintre legendele care circulă încă de la începutul secolului al XIX-lea și care are în vedere băile daco-romane Aquae, Cetatea Devei și Cetatea de pe Măgura Uroiului.

Se vorbește despre trei zâne surori, fete de uriași. Una dintre ele a descoperit izvorul cu apa caldă de la Călan și a făcut băile tămăduitoare, alta a ridicat Cetatea Devei și cea mare, Cetatea de pe Măgura Uroiului. Cea mare, Minodora, s-a semețit, nu i-a mulțumit lui Dumnezeu și Cetatea Uroiului s-a năruit. Au rămas în picioare Cetatea Devei și Băile de la Călan.

Comoara lui Decebal

Conform unei legende circulată de mult timp, în ultima serie de războaie cu Roma, regele dac și-ar fi dat seama, la sfârșitul anului 105, că nu avea șanse să supraviețuiască. Nevrând ca romanii să cadă în posesia bunurilor de valoare din capitala sa, Sarmizegetusa, a folosit câteva mii de prizonieri romani să devieze cursul râului Sargeția (Strei), să sape niște gropi cu latura de câte un „ardent” (35,5 m), adânci de „două staturi de om” în care a plasat sute de lăzi, din lemn masiv de fag, cu balamale de bronz, în care a ascuns circa 3,2 tone de aur, 6,5 tone de argint și o mulțime de pietre prețioase. A făcut aceste ascunzișuri la o distanță de o leghe (2,22 km) între ele, începând la o leghe sud de localitatea Călan.

Cu privire la comoara lui Decebal, Dio Cassius relata: „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca să nu dea nimic pe faţă”.

Nădășteanca de Sus

Mai puțin cunoscută decât legendele cu aurul dacic, legenda Nădășteanca de Sus descrie cum în pădurea Ocolișului trăia o femeie bătrână, căreia sătenii îi spuneau Nădășteanca. Ea era vestită pentru minunățiile pe care le făcea. Vindeca oamenii de boală doar rostind câteva cuvinte, aducea ploaia când era secetă, sau alte cele. De câte ori aveau vreun necaz, oamenii obișnuiau să spună: -Trebuie s-o chemăm pe Nădășteanca, de sus, din pădure. Dar vremea trecea, iar puterile începură s-o lase pe bătrână. De aceea cobora tot mai rar în satul care se tot întindea, si după un timp nimeni n-a mai știut ce s-a întâmplat cu ea. Oamenii au încercat să-i dea de urmă, dar căutările le-au fost în zadar.

Pentru a nu da uitării pe cea care odinioară le fusese de mare folos, bătrânii au hotărât să-i spună satului Nădășteanca de Sus. Mai târziu, cei mai tineri, care n-o cunoscuseră, au schimbat numele așezării în Nădăștia de Sus.

Nădăștia de Sus este un sat ce aparține orașului Călan din județul Hunedoara. Locul nașterii și în care a trăit Romulus Zăroni, Ministrul agriculturii și domeniilor în Guvernul Petru Groza (1) (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946), după care Ministrul cooperației în Guvernul Petru Groza (2) (1 decembrie 1946 – 29 decembrie 1947) și Guvernul Petru Groza (3) (30 decembrie 1947 – 14 aprilie 1948).