Perioada interbelică a fost o etapă importantă în istoria relațiilor dintre România și Uniunea Sovietică. În această perioadă, relațiile dintre cele două țări au fost marcate de tensiuni, conflicte și momente de apropiere.
Contextul istoric și începutul relațiilor româno-sovietice
După încheierea Primului Război Mondial și recunoașterea internațională a României Mari, relațiile cu noul stat sovietic au început într-un mod tensionat. Tratatul de la Trianon, care consacra unirea Transilvaniei cu România, a fost respins de guvernul sovietic. În plus, în 1921, Uniunea Sovietică a încercat să influențeze politica internă românească, susținând mișcarea comunistă. În același timp, România a întâmpinat provocări economice și politice interne, precum și presiuni externe din partea vecinilor săi.
Unul dintre principalele motive de tensiune între România și Uniunea Sovietică a fost problema Basarabiei, regiune pe care România o anexase în 1918, dar pe care guvernul sovietic o revendica ca parte a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse. Această dispută a dus la o serie de incidente de-a lungul frontierei dintre cele două țări. În acest context, în 1924, a avut loc Răscoala de la Tatar Bunar, în care comuniștii români și sovietici au încercat să creeze o Republică Sovietică în Bugeac, teritoriul dintre Nistrul și Prut. Răscoala a fost înăbușită rapid de autoritățile române.
În ciuda tensiunilor inițiale, România și Uniunea Sovietică au început să se apropie în anii ’20 și ’30. În 1924, cele două țări au încheiat un acord de menținere a frontierelor și au stabilit relații diplomatice. În 1926 a fost semnat Tratatul de la Viena, care consolida relațiile româno-sovietice și prevedea soluționarea pașnică a diferendelor.
O schimbare importantă în politica românească a avut loc odată cu venirea la putere a guvernului liberal condus de Ion I. C. Brătianu în 1927. Brătianu a adoptat o strategie de apropiere față de Uniunea Sovietică, în încercarea de a echilibra influența celorlalte puteri europene în regiune. Această apropiere a culminat cu încheierea unui tratat de prietenie și neagresiune între România și Uniunea Sovietică în 1930.
Politica de distanțare și înăsprirea relațiilor
Relațiile dintre cele două țări au început să se deterioreze odată cu ascensiunea lui Adolf Hitler la putere în Germania în 1933. România s-a simțit amenințată de expansiunea germană și a încercat să-și consolideze poziția în regiune. În acest context, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu a început să se distanțeze de Uniunea Sovietică și să se apropie de Franța și Marea Britanie. Această schimbare de orientare a fost evidențiată de retragerea României din tratatul de prietenie și neagresiune cu Uniunea Sovietică în 1936.
În perioada 1936-1939, relațiile dintre România și Uniunea Sovietică s-au înrăutățit semnificativ. Uniunea Sovietică a continuat să susțină mișcarea comunistă românească și să revendice teritoriile românești. În același timp, România a întărit cooperarea cu puterile occidentale și s-a implicat în crearea unui sistem de securitate regională, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere (Cehoslovacia, România și Iugoslavia).
Relațiile româno-sovietice au cunoscut un nou punct de cotitură în 1939, odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Acest acord prevedea împărțirea sferelor de influență în Europa de Est, iar Basarabia și Bucovina de Nord reveneau Uniunii Sovietice.
În 1940, în urma ultimatumului sovietic, România a fost nevoită să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice, eveniment care a dus la înrăutățirea și mai mare a relațiilor dintre cele două țări. Odată cu instaurarea regimului autoritar al generalului Ion Antonescu în România, țara s-a orientat către alianța cu Germania nazistă în speranța de a recupera teritoriile pierdute.
Al Doilea Război Mondial și consecințele sale pentru relațiile româno-sovietice (1941-1945)
În iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei naziste în invadarea Uniunii Sovietice, în cadrul Operațiunii Barbarossa. România a reocupat Basarabia și Bucovina de Nord și a extins controlul asupra Transnistriei, regiune aflată între Nistru și Bugul de Sud. În acest context, relațiile româno-sovietice au atins un nivel extrem de tensionat.
Pe măsură ce forțele sovietice au avansat în teritoriile ocupate de Germania și aliații săi, în 1944, România a fost forțată să se retragă din alianța cu Germania și să se alăture Aliaților. În urma acestei schimbări de alianțe, Armata Roșie a ocupat România, iar guvernul pro-sovietic condus de Petru Groza a preluat puterea în țară.
Perioada interbelică a fost un moment esențial în evoluția relațiilor dintre România și Uniunea Sovietică. Relațiile dintre cele două țări au trecut prin etape de apropiere și distanțare, tensionate de probleme precum Basarabia, influența comunistă și alianțele internaționale. Această perioadă a avut un impact semnificativ asupra evoluției ulterioare a relațiilor româno-sovietice și a pregătit terenul pentru instalarea unui regim comunist în România în perioada postbelică.