Transnistria, pământ al suferinței

Până în 1940, pe o parte din Transnistria autoritățile sovietice au organizat Republica Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească, în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. La 2 august 1940, odată cu înființarea Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, o mică fâșie de-a lungul Nistrului a fost încorporată acesteia, iar restul a rămas Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. Această situație de fapt s-a restabilit în 1944, după reluarea controlului sovietic asupra zonei.

La declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial România a fost, până în 1944, aliata Germaniei. Conform înțelegerii dintre Germania și România, după ce trupele germano-române au cucerit regiunea, administrarea civilă a teritoriului a revenit României, fără ca teritoriul să fie încorporat formal României. La 30 august 1941, prin acordul româno-german, semnat la Tighina, se prevedea instaurarea administrației civile române în teritoriul dintre Nistru și Bug, denumit ad-hoc Transnistria.

Sub conducerea lui Gheorghe Alexianu, această administrație și-a început activitatea la 19 august 1941. peste puțin timp, Guvernul român a deportat în zonă sute de mii de evrei și 25.000 de romi din Regat.

Evrei deportați în Transnistria
Evreii din Bucovina deportați în Transnistria, octombrie 1941
Evrei deportați în Transnistria

Se apreciază că în Transnistria au murit sau dispărut fără urmă între 105 mii şi 121 mii evrei basarabeni, bucovineni, din Vechiul Regat şi sudul Transilvaniei, şi alţi între 150 mii şi 180 mii evrei ucraineni. În total, în teritoriile României sau administrate de guvernul de la Bucureşti (Transnistria) au dispărut între 280 mii şi 380 mii evrei români şi ucraineni. În această cifră intră cei exterminați între Nistru şi Bug, dar şi cei executați în primele luni ale războiului în pogromul de la Iaşi, Basarabia şi Bucovina de Nord (între 60 de mii şi 80 de mii).

Citește și Invaziile Rusiei: Budapesta 1956, Praga 1968, Vilnius 1991

Deportarea evreilor din ghetoul Chișinău a fost organizată în două curse: Chișinău-Orhei; Orhei-Rezina. Din Rezina, oamenii erau mânați pe jos în Transnistria. În documentele comandamentului românesc sunt descrise dificultățile care îngreunau deportarea. În principal, de vină era insuficiența căruțelor pentru transportarea oamenilor și atacurile asupra coloanelor de evrei deportați venite din partea localnicilor. Mulți dintre aceștia încercau să profite material de pe urma oferirii de transport refugiaților și chiar îi amenințau pe cei care le refuzau serviciile.

Bluma Zommerstein, supraviețuitoarea Holocaustului, descrie deportarea din Basarabia în Transnistria: din lagărul Secureni, cu pluta spre Moghiliov-Podolsk, din Moghiliov-Podolsk pe jos până în satul Noskvițî. Ea povestește cum pe drumul spre Transnistria i-au fost omorâte mama și bunica.

Raportul operativ al grupării paramilitare (Einsatzgruppen der Sicherheitspolizei) „D”, regiunea Nikolaev, expediat Serviciului german secret, 1 octombrie 1941

„Situația din Ananievka este caracterizată prin faptul că administrația trece la români. Populația este întristată de acest lucru. Unii zic că nemții sunt niște prieteni care pleacă, iar românii sunt niște dușmani care vin în țară. […]. Atitudinea față de români este absolut diferită. Românii percep războiul nu ca pe o luptă ideologică împotriva bolșevicilor, ci ca pe o ocazie de revanșă față de Rusia pentru anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 1940. Această concepție se manifestă și față de populația locală, lucru recunoscut de către localnici.” Raionul Ananievka era parte a Transnistriei, fost ghetou evreiesc.

Citește și Biografia lui Vladimir Putin. Bunicul său a fost bucătarul lui Lenin și Stalin, tatăl spion NKVD

Din amintirile lui Norman Manea

“A fost un adevărat cataclism pentru întreaga familie, ne-am regăsit cu toții în niște vagoane de vite, murdare, un amestec de populație disperată, bătrâni, bolnavi, copii îngroziți, părinți isterizați. Deportarea în Transnistria a fost primul mare cutremur, confirmat la Atachi, la frontiera cu Ucraina , unde  am fost debarcați cu ghionturi și înjurături din vagoanele de vite, cadavrele au fost scoase si soldații români au început operația de jaf și bătăi. La Atachi s-au produs primele sinucideri printre deportați

(…) Eu eram un copil de cinci ani, alintat de familie și m-am trezit dintr-o dată în acest infern al vagonului de vite, cu o îngrămădeală de bătrâni și copii, bolnavi și isterizați, am văzut oameni murind și apoi la Atachi, unde câțiva, așa cum am mai spus, s-au sinucis. Deci, murdărie, țipete, rugăciuni, văicăreli, fecale – pentru un copil era imaginea infernului.

(…) Un cunoscut al tatălui meu de la poliția Ițcani l-a avertizat cu o noapte înainte de deportare să nu ia mult bagaj pentru că va avea de mers mult pe jos, dar să ia banii pe care ii are. Părinții mei aveau bani ca să cumpere o casă, prima – si ultima – din viața lor. Din câte mi s-a povestit banii au fost cusuți in căptușeala hainelor. Când au ajuns la Atachi mama mea a reușit să schimbe parte din acești bani în moneda acceptată în Transnistria in acel moment.

Citește și Mihail Sadoveanu, răvășit de durere la moartea lui Stalin

(…) În acea atmosferă de teroare familia se pregătea de execuții. La Moghilev tatăl meu a reușit să lucreze scurta vreme,  plătit cu o pâine pe zi, din care am supraviețuit patru persoane. Bunicii au murit foarte curând de tifos exantematic care a decimat o parte a supraviețuitorilor. Ei aveau în jur de 70 de ani, dar și mulți tineri au murit de tifos, alții, așa cum am mai spus, s-au sinucis din disperare, aruncându-se în Nistru” își amintește Norman Manea, citat de rfi.

Alături de evrei, au fost victime și comunitățile de romi din România. Din 24000 de romi deportați, au supraviețuit 14000. Ceilalți, au murit de foame și boli. În Transnistria, romii, ca și evreii, au avut parte de un tratament inuman.

Transnistria, case locuite de romii deportați.
Transnistria, case locuite de romii deportați.
Din amintirile Enuței Spiridon, deportată în lagărul Varvarovca din Transnistria

„Ne-au dus în același lagăr cu evreii. Țiganii într-o parte, evreii în alta. Ei erau mulți, multe fete și femei evreice. Erau frumoase. Mergeam cu ele la muncă, la plimbare, în câmp. Aveam mâinile rănite și cu așchii în ele. Peste tot zăceau evrei morți. Nemții au săpat o groapă mare, i-au aliniat pe evrei și i-au împușcat. Când am văzut așa ceva, am început să plângem. Credeam că o să ne împuște și pe noi.

În drum spre Transnistria am născut doi gemeni. Mi-e rușine acum, dar pe unul dintre ei l-am aruncat. Era un băiat și o fată. Pe fată am aruncat-o. Nu-i puteam hrăni pe ambii, oamenii mureau de foame.

Pe soră-mea, Gurița, a împușcat-o un neamț. Avea 14 ani. I-a zis să meargă cu el, ea însă a refuzat. A vrut s-o batjocorească. Mi-e rușine să vorbesc despre asta (despre violuri). Mi-au mai omorât o soră. Avea aproape 20 de ani și tot refuzase să meargă cu un neamț. Atunci, el și-a bătut joc de ea, după care a bătut-o până la moarte. Și-au bătut joc și de logodnica fratelui meu Iorgu. Erau mai mulți nemți, nu unul singur. Noaptea, nemții veneau la noi și-i pipăiau pe toți la sâni – căutau femei.”

Din amintirile lui Mihai Lucia, deportat în lagărul Dumanovca din Transnistria

Eram patru frați și sufeream cumplit. Maică-mea era gravidă cu unul dinre frățiorii mei, atunci când ne-au deportat. Îl chema Valerică, s-a născut acolo. Din cauza lui, părinții mei au început să se certe – pentru că nu aveau cu ce să-l hrănească. Mama m-a trimis cu el la o groapă mare, săpată de nemți. Eu stăteam la marginea groapei și-i spuneam: „Nu te teme, frățioare, nu te arunc încolo”. Era mic, avea doar câteva săptămâni. Plângeam ambii. A venit și soră-mea, Tinca. Văzându-ne, a zis:”Aruncă-l chiar acum. Mama a zis să-l arunci, ce mai aștepți?”. Am refuzat. A venit mama și văzând că nu l-am aruncat, a început și ea să plângă și ne-a luat pe toți acasă.

Josef Bursug, evreu născut în Transnistria

Josef Bursug, evreu născut în Transnistria, în anul 1931, a fost martorul terorii Holocaustului. „Familia mea a avut noroc să nu fie ucisă în primele zile ale genocidului. Ai mei nu au fost prinşi în ghetou sau arestaţi în timpul raidurilor poliţiei”, declara acesta cu mai mulți ani în urmă pentru publicaţia germană Deutsche Welle. Bursug avea 10 ani, când trupele germane şi române au invadat URSS-ul.

Citește și Vladimir Putin, descris de scriitorul rus Boris Akunin ca un „dictator imperialist”

„Din toate oraşele din împrejurimi, oamenii au fost trimişi pe jos în Transnistria, fără excepţie”, afirmă Bursug. Nu se cunoaşte nici acum câţi dintre aceşti oameni s-au înecat în Nistru, câţi au fost împuşcaţi în timpul marşurilor morţii şi câţi au ajuns, de fapt, în Transnistria. Cifra citată cel mai adesea se ridică în jurul valorii de 410.000 de victime. 

Doar din Cernăuţi şi din localităţile din împrejurimi au fost deportaţi în Transnisitra aproximativ 150.000 de evrei. Odată ajunşi aici, ei au găsit sate abandonate, ferme părăsite şi oraşe ruinate. „Românii i-au lăsat pe evreii ucraineni să moară, pentru că nu mai aveau adăposturi, nici lemne pentru iarnă şi nici haine călduroase. Oamenii mureau cu sutele în fiecare zi”, a mai spus Bursug, citat de dw.com.

Între 19 august 1941 – 29 ianuarie 1944 România a avut sub administrație temporară regiunea de la râul Nistru (în vest) până la râul Bug (în est) și de la râul Niomjîi (în nord) până la Marea Neagră (în sud), care a purtat de asemenea numele de Transnistria. Teritoriul a fost împărțit în 13 județe, care cuprindeau cele 64 de raioane sovietice.

În prezent, Transnistria este împărțită în 5 raioane:

  • Camenca (Каменка sau Kamenka),
  • Dubăsari (Дубоссарь sau Dubossar’),
  • Grigoriopol (Григориополь sau Grigoriopol’),
  • Rîbnița (Рыбница sau Rîbnița),
  • Slobozia (Слободзея sau Slobodzeia).

și un municipiu:

  • Tiraspol (Тирасполь sau Tiraspol’)

De asemenea are 69 comune și 68 sate.

Șase comune la est de Nistru (Cocieri, Molovata Nouă, Corjova, Coșnița, Pîrîta și Doroțcaia) au preferat să fie controlate de guvernul legal de la Chișinău, în timp ce autoritățile separatiste de la Tiraspol controlează municipiul Tighina (Bender) (cu satul Proteagailovca inclus) și comunele Gîsca și Chițcani, situate la vest de Nistru; raionul Dubăsari este astfel împărțit în două unități, una legalistă, cealaltă separatistă.

Războiul din Transnistria (1992)

După ce Republica Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele statului Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice (după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

„În cazul conflictului transnistrean, Federația Rusă are interese geopolitice. În cazul Georgiei, la fel, există interese geopolitice și ele se văd și acum. Conflictele din Georgia și Ucraina sunt legate și de decizia summit-ului NATO din 2008 de a nu permite acestor țări intrarea în organizația respectivă din cauza conflictelor înghețate. Când a fost pronunțată această frază, Federația Rusă a înțeles că atât timp cât sunt conflicte, aceste țări nu vor intra în NATO”, a spus, conform Defense România, Vlad Lupan, ex-negociator al conflictului transnistrean, ex-ambasador și Reprezentant Permanent al Republicii Moldova la ONU.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.