Ionel Amăriuţei, fost membru al cenaclului „Radu Stanca” din Călan, apreciat de critica literară pentru creația sa, dar uitat de majoritatea dicționarelor de scriitori sau a volumelor de istorie a literaturii, s-a afirmat cu precădere la începutul anilor 1990, deși a fost apreciat și anterior, Dumitru Susan îl descria ca un iremediabil senzitiv, „copleșit de spectacolul fascinant al complexității universului existențial.”
Adesea, cum apreciază Radu Ciobanu, Ionel Amăriuței „scria, elegiac şi sceptic, poemele propriei singurătăți, o sinucidere lentă dar sigură a ființei…” (Orizont, 27 aprilie 1999), iar poetul Ioan Evu remarcă faptul că „eseurile lui Ionel Amăriuței „sunt o magică arhivă unde poetul selectează cu migală de orfevru imagini şi secvențe dintr-o realitate – altfel banală – care, transfigurate în baia developantă a metaforei dobândesc de fiecare dată valențe inedite.”
Coleg de cenaclu cu el și prieten, Ioan Barb publica în anul 2000 un articol din care aflăm că poetul „a lucrat 38 de ani ca operator la stația de comandă de la cocseria veche, din Călan, sub flăcările ce se vedeau până departe. Din acea vreme i-au rămas frumoasele prietenii cu oamenii de cultură, printre care se numără Silviu Guga, Ion Lupulescu, Ioan Maxim și poetul Constantin Stancu.”
Poetul a mai fost unul dintre membrii cenaclului literar „Sarmis” din Hațeg, unde a locuit o perioadă: „Îşi cumpărase o garsonieră în blocul de lângă râul Galbena, la etajul al treilea, cu fațada spre Retezat pe care îl admira în zilele însorite din balcon stând comod în șezlong”, povestea scriitorul Radu Igna.
Citește și Istoria cenaclului „Radu Stanca” din Călan
Făcea naveta zilnic la Călan, unde lucra în uzină la panoul de comandă. La ședințele de cenaclu, povestește Radu Igna: „îşi citea poeziile cu indiferență, atent ca nu cumva să se fi strecurat în strofe vreo nepotrivire. Nu făcea observații asupra celor citite de colegi decât foarte rar şi atunci cu eleganță.”
Ionel Amăriuței a fost totodată un colecționar împătimit de obiecte vechi, de la tablouri, ceasuri, gramofoane, la cărți, indiferent de limbă. Radu Igna aprecia: „Casa lui din Hațeg, apoi cea din Deva, unde s-a mutat peste câțiva ani, era un adevărat muzeu. Pereții, acoperiți cu rafturi ticsite de cărți, ediții rare, discuri cu muzică clasică, apoi tablourile acopereau ce a mai rămas din pereți, pe birou şi în toate colțurile stive de cărți şi reviste vechi.”
A avut o copilărie nu foarte fericită, cu lipsuri materiale, fiind nevoit, încă din adolescență, să-și părăsească localitatea natală din județul Vrancea, Panciu. Așa a ajuns în județul Hunedoara, unde a lucrat, un an, într-o fermă din satul Lăpuşnic, de unde s-a mutat la Călan (1953).
Ion Arieșanu îl descrie ca un „Bărbat frumos, prestant, spiritualizat prin chiar spiţa nobilă de familie” și în același timp „un mare timid şi un discret, cu o gestică delicată, feciorelnică. Totul, la el, izvora dintr-o inimă suferindă şi pură, înfrântă de vicisitudinile vremii, ale existenței de zi cu zi şi noapte lângă furnalele Călanului şi de iubirile pierdute şi visate în zadar.”
Citește și Scriitori hunedoreni: Silviu Guga
Nu i-a lipsit nici simțul umorului. În anul 1980, felicitat de colegii din uzina de la Călan cu ocazia zilei sale de naștere şi întrebat câţi ani a împlinit, Ionel Amăriuței a răspuns: „45 de ani de viaţă şi activitate revoluționară”, imitându-l pe Nicolae Ceaușescu. În ziua următoare a fost chemat la securitatea din uzină: „Ia spune, mă, câţi ani de activitate revoluționară ai Împlinit? Hai, mă, zi, dumnezeii tăi de neisprăvit! De mâine nu mai lucrezi aici! În Valea Jiului la lopată ţi-e locul!”.
Altă dată, secretarul de partid al uzinei l-a întrebat: „Ce mai citești, tovarășe Amăriuței?” „Cărți pornografice.” „Te rog să mi le împrumuți şi mie”. „Cu plăcere”. În ziua următoare a sosit la sediul comitetului de partid un colet cu mențiunea „pentru tovarășul secretar”, văzând conținutul, acesta a început să râdă: Primise mai multe numere din revista „Munca de partid”.
S-a stins din viață în anul 2007. Scriitorul Dumitru Hurubă scria la momentul acela: „Da, lirica românească e mai săracă: Poetul Ionel Amăriuței va rămâne unul dintre cei mai originali reprezentanți ai romantismului târziu în lirica actuală. Discret, bonom şi un romantic-sentimental de sorginte moldovenească, a reușit, cel puţin în lirica județului Hunedoara”