Violuri, jafuri și crime, în 14 ani de ocupație sovietică a României (1944 – 1958)

Pe 23 august 1944, Regele Mihai și partidele politice au lansat o lovitură de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaților. Ca rezultat, sunt de părere numeroși istorici, lovitura de stat din 1944 condusă de Regele Mihai a scurtat Al Doilea Război Mondial cu câteva luni, fiind altfel salvate viețile a sute de mii de persoane.

Lovitura de stat a permis totodată și creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie în România și a oferit în același timp Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană. În absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Armistițiul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 12 septembrie 1944, în termenii dictați de Moscova. 

Lovitura de stat a echivalat, practic, cu o „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor si a restului Aliaților. Negocierile inter-aliate au întârziat semnarea armistițiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult posibil din România astfel încât să poată dicta termenii armistițiului.

În această perioadă, un număr de 114.000 – 160.000 de soldați români au fost luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de rege, și au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

Până pe 12 septembrie Armata Roșie controla o mare parte din teritoriul țării. Prin armistițiul dintre România și Aliați, România se punea sub controlul unei comisii aliate, alcătuită din Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie, în timp ce militarii sovietici exercitau controlul de facto. Basarabia (Moldova de Est) și Bucovina de Nord au fost încorporate Uniunii Sovietice.

Citește și Biografia lui Vladimir Putin. Bunicul său a fost bucătarul lui Lenin și Stalin, tatăl spion NKVD

Intrarea Armatei Roșii în România a fost primită cu entuziasm de numeroși cetățeni români, centrele siderurgice și miniere își manifestau la rândul lor solidaritatea cu Uniunea Sovietică.

Tratatul Armistițiului

În Armistițiul semnat cu România (la Moscova pe 12 septembrie 1944), în articolul 3 se menționa: „Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer.”

Articolul 18 preciza: „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.

În concordanță cu articolul 14 al pactului de armistițiu, au fost create 2 tribunale ale poporului pentru a judeca suspecții de crime de război, unul fiind la București și al doilea la Cluj-Napoca. Ministrul Justiției, care a susținut înființarea acestor tribunale, Lucrețiu Pătrășcanu, avea să fie chiar el victimă a ideilor pe care le-a gândit, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Poporului, după ce a fost epurat din PCR.

Citește și Lucrețiu Pătrășcanu, jurnalistul cu peste 10 pseudonime

Semnatarii plenipotențiari ai armistițiului erau:

• Din partea Forțelor Aliate: „reprezentantul Înaltului Comandament Sovietic, Mareșalul R. Y. Malinovski”
• Din partea României: „Ministrul de Justiție Lucrețiu Pătrășcanu, Ministrul cu Afaceri Interne , Adjutant al Majestății Sale Regele României General D. Dămăceanu, Prințul Știrbey și G. Popp.”

Tratatele de pace de la Paris, 1947

Efectul pactului de armistițiu a încetat pe 15 septembrie 1947, când Tratatul de pace cu România a intrat în vigoare. Noul tratat punea bazele unei prezențe sovietice militare nelimitate în România.

Articolul 21, paragraful 1 arăta: „Prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forțele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepția Uniunii Sovietice care își va păstra pe teritoriul României orice forțe armate considerate necesare pentru menținerea liniilor de comunicație cu armata sovietică din zona de ocupație sovietică din Austria.”

Expulzarea germanilor în URSS

Armata Roșie a jucat un rol crucial în deportarea etnicilor germani din România, începând cu ianuarie 1945. În octombrie 1944, guvernul Sănătescu, la solicitarea Comisiei de Control Aliate, a început arestarea cetățenilor tineri români de etnie germană, care au fost puși la dispoziția comandamentului sovietic. Sub guvernarea Rădescu, în urma ultimatumurilor sovietice, trenuri încărcate cu sași au fost trimise înspre Uniunea Sovietică.

Într-un protest, datat 13 ianuarie1945, guvernul Rădescu nota obligația guvernului României de a proteja fiecare dintre cetățenii săi, indiferent de etnie și lipsa oricărei baze legale a deportării sașilor. Ulterior, Cea de-a Patra Convenție de la Geneva (1949, ratificată de România in 1954), a prevăzut în articolul 49: „Transferurile individuale sau în masă, ca și deportările persoanelor protejate din teritoriile ocupate în teritoriile Puterilor Ocupante sau în orice altă țară, ocupată sau nu, sunt interzise, indiferent de motiv.”

Personalităţi culturale, despre ocupația sovietică

În cartea sa, Jurnal, 1935-1944: Anii fasciști, scriitorul Mihail Sebastian a descris atmosfera din Bucureștiul acelor clipe astfel: „Sălbăticie, teamă, neîncredere. Soldații ruși violează femeile (după cum îmi povestea Dina Cocea ieri). Soldații opresc mașinile, scot afară șoferul și pasagerii, se urcă la volan și demarează. Magazine jefuite. În după-amiaza aceasta, la Zaharia, trei dintre ei au spart magazinul și au furat ceasuri. (Ceasurile sunt jucăriile pe care le plac cel mai mult.)”

Mihail Sebastian a murit într-un accident de tramvai la câteva săptămâni după ocuparea sovietică a României. Jurnalul său a fost publicat după anul 2000.

Constantin Virgil Gheorghiu descrie de asemenea în una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, Ora 25, viața unui tânăr fermier, Johann Moritz, sub ocupație nazistă și apoi sovietică. Johann este trimis a muncă forțată de un căpitan de poliție care o dorea pe soția sa, Suzanna. La început el este etichetat ca evreu, dar este „salvat” de un ofițer nazist, care îl forțează să lucreze pentru propaganda germană.

Întemnițat după război, este bătut până aproape de moarte de către temnițerii ruși, apoi judecat de forțele aliate pentru activitatea sa pentru naziști. În 1967, Carlo Ponti a produs un film – A 25-a oră – bazat pe această carte.

Armata Roșie, ironizată de Constantin Tănase

Constantin Tănase a murit în București pe 29 august 1945. Au existat numeroase zvonuri conform cărora actorul ar fi fost ucis de către Armata Roșie invadatoare. Potrivit acestei versiuni, actorul a fost ucis din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze” toate bunurile personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând „Davai ceas”. Tănase a compus un cuplet

„Rău a fost cu «was ist das»
Da-i mai rău cu «davai ceas»
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai casă si moșie
Harașo, tovărășie!”

Violuri și jafuri comise de Armata „eliberatoare”

Mai mulți istorici au adus deseori în discuție faptele comise de soldații sovietici pe teritoriul României, de la violuri, la jafuri și crime. Istoricii Ramona Miron şi Horia Dumitrescu au cercetat arhivele vremii şi au dat publicității date relevante despre ororile comise de sovietici în timpul ocupației lor.

Primele probleme au fost semnalate de Primăria din Adjud, care anunța într-un memoriu către Prefectură că pe 25 august, dimineața, orașul era deja ocupat de Armata Roșie. 80% din populație era deja evacuată, la fel şi autoritățile, iar acest lucru a atras după sine devastarea locuinţelor, a magazinelor, dar şi depozitelor armatei. Inclusiv instituțiile de ocrotire pentru copii au devenit ținta vandalismului soldaților ruși

În Focșani, Școala Normală, Orfelinatul „Principesa Elisabeta” şi Institutul de Surdo-Muţi, informau Prefectura prin Raportul nr. 6/22 septembrie 1944 că „localul nostru fiind la marginea oraşului trupele sovietice poposesc aici şi adesea intră în local sau curte, jefuiesc, strică, sparg ce întâlnesc şi pleacă luând cu ei bunuri de care au nevoie:3 camioane cu lemne, se urcă la etaj, scot ferestrele cu geamuri fi de acolo le aruncă jos în mașină, încarcă cu braţele arhiva, cărțile, rup robinetele ciuşmelelor inundând localul”, se arată în informarea către Prefectură.

Dimitrie Budală, pensionar din Focșani, se adresa cu o plângere la Prefectura Vrancea în care reclama că a fost jefuit de soldații sovietici, care i-au spart casa şi au furat toată agoniseala sa de-o viaţă: îmbrăcăminte, încălțăminte, bijuterii, obiecte de toaletă, așternuturi, dar şi o mare sumă de bani, pusă bine pentru înmormântare, lăsându-i pe el şi pe soția sa complet săraci.

Citește și Transnistria, pământ al suferinței

Una dintre bisericile din Focșani a avut de asemenea de suferit. Ruşii au profanat icoane, au spart geamuri. Biserica a fost clasat la data aceea ca monument istoric. În procesul de evaluare a pagubelor, întocmit de un polițist şi de preotul paroh Cosma, erau notate următoarele.

„Poarta de la intrarea principală distrusă, la Pridvor, 2 geamuri mari sparte, un Iconostas de stejar stricat, 1 masă stricată, icoane de pe pereţi date jos şi profanate, 4 ochiuri de geam dimensiunea 35/35 sparte, dintre care unul spart cu pistolul. La Altar, un ochi de geam mare spart complet, iar pe jos a găsit bețe cu vată la capăt asemănătoare tampoanelor de pus ventuze şi care denotă că soldații ruși au avut intenția să intre şi in altar, dar nu le-au reușit acest plan, întrucât fereastra are gratii groase. În locuința paracliserului, s-au găsit stricate o masă rotundă şi 3 scaune, pe care le-au stricat soldații ruși după ce au mâncat”.

Istoricul Horia Dumitrescu susține în una dintre lucrările sale: „Dimensiunea reală a abuzurilor şi jafurilor făcute de ostașii ruși nu va putea fi stabilită niciodată cu exactitate. Chiar publicarea integrală a documentelor aflate la Arhivele Naționale Vrancea nu ar prezenta decât fragmentar fărădelegile comise de armata dezrobitoare: furturi, devastări, violuri, jafuri, omoruri, nesocotirea şi sfidarea instituțiilor de drept ale statului român”.

La 17 aprilie URSS a anunțat, în mod oficial, guvernul de la București despre intenția de a retrage trupele sovietice de pe teritoriul României. 

La 24 mai 1958 a fost semnat de către România și URSS un acord de repatriere a militarilor sovietici staționați pe teritoriul național. Acordul prevedea un calendar al eșalonării retragerii efectivelor în perioada iunie – august 1958, cât și așa-zise manifestări ale solidarității și prieteniei româno-sovietice.

Intrarea Armatei Roșii în București – 30 august 1944

📢 Vrem să auzim părerea ta!

Urmărește-ne pe Facebook Urmărește-ne pe Twitter Urmărește-ne pe LinkedIn Urmărește-ne pe Google News