Zavaidoc după Zavaidoc

Romanul Doinei Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, apărut anul acesta la editura Bookzone, readuce, cum era și de așteptat, o provocare narativă ce compune ficțional o epocă descrisă dinamic, cu contrastele și nuanțele pe care momentul istoric le presupune.

La primul nivel de lectură, textul ni-l aduce în prim plan pe cântărețul interbelic (Marin)Ică Teodorescu, numit, datorită spiritului său liber și dezinvolt, Zavaidoc. Numele, devenit simbol al muzicii lăutărești și de petrece din perioada interbelică, mai poartă în sonoritățile lui imaginea unui București în plină dezvoltare, a lumii mondene și un joie de vivre, specific perioadei de după Primul Război Mondial. De la primele pagini îl vedem în plină vervă:

„A doua zi i-am înmânat teancul. Nu erau multe pagini. Le-a numărat și a început să cânte Ah ce mândru sunt de mine, o arie de pe la teatru, coborând scările în pași de dans. Privit din spate, arăta ca un pinguin din reviste, iar eu mă holbam din ușă, așteptând să se întoarcă, pentru că de fiecare dată arunca teatral o privire spre mine și spunea Adio, domnișoara Carol, și pe curând! „

Momentul nebun al anului 1923 aduce cu el atitudini extreme (naționalismul lui A. C. Cuza), dar și semne ale României moderne: constituția liberală, primul film românesc, inaugurarea clădirii Cercului Militar etc. Este o lume a bucuriilor imediate, a modei europene ce invadează toate nivelurile societății și, în general, a unei atitudini de nesfârșită încredere în forța interioară a individului. Iată descrierea unui bal de la Eforie:

Citește și Doina Ruști readuce la viață anul 1923 în „Zavaidoc în anul iubirii”

„Și ce nu s-a dansat acolo! De la foxtrot la vals și înapoi, apoi la charleston, care a electrizat toată sala. Și, ca să nu uit, se aflau la bal toate mărimile  orașului, de la primar la prințul Nicolae, pe care atunci l-am și văzut pentru prima și ultima oară în viața mea, un tip fin, de ziceai că e scos din La vie Parisienne, pentru cine își amintește revista. Avea niște coperți imposibil de uitat și, de câte ori am răsfoit-o după aceea, l-am avut în minte și pe prinț, cu un costum impecabil, pieptănat la milimetru, surâzător fără să ajungă la zâmbet. A stat puțin, a spus câteva cuvinte în deschidere și dus a fost.

Balul a început lent, ca în mai puțin de cincisprezece minute să se dezlănțuie toată lumea.”

Romanul se construiește dintr-o alăturare de teme ce conferă complexitate și profunzime narațiunii. Dincolo de romanul erotic, intuit din titlu, asistăm și la un roman polițist, la un roman istoric sau la un roman social, care duc armonios spre mesajul cărții, la un sens metaforic al lecturii. De la idei care fac parte din mentalul bucureștiului la relaități indubitabile, totul este topit într-o poveste care evoluează surprinzător de la confesiunea monografică spre confesiunea pasională. În palimpsestul lui Zavaidoc, vom putea observa faptele cotidiene, dar și elementele unui roman autobiografic. Diversitatea direcțiilor epice construiește un caleidoscop de senzații, imagini și trăiri ce poartă cititorul prin spațiile deschise ale Bulevardului Elisabeta, prin grădinile de vară și tavernele Bucureștiului, în spațiile micilor magazine de familie sau în cele intime și recluzive ale mansardelor. 

Citește și Cavalleria Rusticana, o poveste de Paşte – joi la Filarmonica Brașov

Personajul Zavaidoc (pentru că, nu-i așa, Zavaidoc este aici doar personaj) trăiește o poveste de iubire alături de Matilda, studentă la Litere ce se zbate între dorința de a-și folosi bursa de studii și obligațiile morale față de membrii familiei. Este, ca multe alte experiențe erotice, un roller-coaster, ce își poartă actanții într-o dinamică a extazului, pe care Doina Ruști o surprinde excelent:

„Eram în stare să renunț la viață și la tot, iar în urările generale, în ciuda dopurilor de șampanie care săreau și a vocilor care strigau nebunește, în întâmpinarea acelui an, rămas singular, aș fi acceptat orice, l-aș fi lăsat să-mi rupă chiar acolo rochia de pe  mine și nu mi-ar fi păsat o clipă, stăteam lipită de el și îi auzeam respirația plină de șoapte, ca un tors de pisică.”

Întreaga poveste de prim-plan a romanului, iubirea nebună dintre Matilda și Zavaidoc, este construită din trei perspective distincte, ale celor trei autori-ficționali. Cea mai amplă îi aparține Carolinei (Carol), adolescentă curioasă și analitică care oglindește în senzațiile ei juvenile întreaga frământare a magnificului an 1923 și construiește, conform cu universul ei de așteptări și dorințe, imaginea lui Zavaidoc, ca apariție fascinantă, care invadează universul familial:

„Urma să-l cunoaștem pe chiriaș mi-l imaginam deja ca pe ceilalți: stânjenit, cu chelie și costum provincial, la două rânduri. Aveam la cină gâscă, cu mult hrean, și prăjitură cu mere și ne făceam de lucru prin salon. Eu așezam tacâmurile peste niște șervete verzi, de chiffon, când s-a deschis ușa.

Citește și Lizoanca la 11 ani – cartea supraviețuirii

Prima impresie mi-a rămas intactă și-n ziua de azi. Nu era vorba de cum arăta, ci de ceea ce împrăștia în jur, umplând camera de acel ceva, care-ți topește cuvintele și te face să uiți de tine, să stai cu sufletul întreg la fereastră și să speri nebunește că se va înâmpla ceva imprecis. Era un bărbat tânăr, făcut să te îndrăgostești de el la prima vedere.”

Cea de a doua se concretizează în vocea Matildei, iubire tumultoasă a magnificului cântăreț, cea care renunță la studii pentru a trăi cel mai puternic și profund an din viața ei. Este anul alături de Ică, alături de un individ ce o atrage și o cucerește nu neapărat fizic, cât, mai ales spiritual. Printr-un artificiu narativ pe care îl regăsim sub diverse forme și în alte romane ale Doinei Ruști, acela al caietului recuperat, Matilda ni se destăinuie sincer, dezvoltând nu doar romanul de iubire, dar și pe cel polițist. Crima de care aflăm din povestea Carolinei își află acum făptașul, iar acest lucru oferă o direcție nouă înțelegerii destinelor încâlcite ale personajelor. Preluată din ziarele timpului, crima din Calea Moșilor, întărește conflictul și constituie baza deznodământului, făcând din Matilda un personaj complex. Biografia ei se dezvăluie treptat, din mai multe perspective, întârindu-i rolul epic.

„În urmă cu câteva luni, eram distrusă, iar tata m-a urcat în tren cu lacrimi în ochi: Du-te, Matilda, și să nu te mai întorci, te rog!

Mi-a rămas în minte silueta lui pe peron, cu pălăria neagră trasă peste urechi și poate de aici și legătura mea cu gările, mai ales cu peroanele, care, dacă mă gândesc bine, chiar au fost adevărata mea casă. Când mă întreabă cineva „ai fost în cutare oraș?” ori „pleci undeva?”, imediat mă gândesc la tata, cu pălăria lui neagră, micșorându-se lângă tren.”

Citește și Revista Ficțiunea şi ACF: Premiile pe anul 2023

Descoperim în Matilda un suflet fragil ce își ostoiește fricile și angoasele în iubirea pe care pentru Zavaidoc, dar și o tipologie autentică, a cărei confesiune dă profunzime poveștii.

 Lângă acesta, tânăra femeie învață să trăiască „viața care se viețuiește”, cum ar fi spus un personaj celebru al lui Mateiu Caragiale, iar portretul ei e schițat de Carol, întregit prin autoconfesiune și fixat prin discursul lui Zavaidoc, cu fiecare perspectivă, nuațându-se. Pentru Carol, este doar o intrusă, o amenințare:

„Nu era singur, ci cu o femeie, care mi s-a părut ciudată din prima clipă. Avea pantofi diferiți, unul alburiu și celălalt verde, deși cam același model. Amănuntul m-a făcut să rămân cu ochii pironiți pe picioarele ei. […] Femeia zâmbea și m-a frapat imediat efortul pe care îl depunea să zâmbească. Era mai înaltă ca Zavaidoc, din care motiv, credeam eu, stătea ușor aplecată. Nu avea pardesiu, poate îl lăsase în mașină, și era îmbrăcată simplu, doar în rochie, o mai țin minte, o stofă gri, foarte subțire, cu talie joasă. Pe cap purta o pălărie clopot, tot gri, cu capota de dantelă, ceea ce o făcea să semene cu o actriță din Pelerinul lui Chaplin.”

Și pentru Zavaidoc constituie o enigmă, o femei cu biografie cețoasă, compusă din numeroase inexactități, cu multe necunoscute și în multe privințe o ființă bizară:

Citește și Doina Ruști readuce la viață anul 1923 în „Zavaidoc în anul iubirii”

„Era lângă mine, iar eu o vedeam pândindu-mă de pe trotuarul celălalt, uitându-se pe sub pălăriile ei, ca niște flori de zambilă. Era acolo, sub mine, dar continuam să-i simt parfumul lăsat în urmă în sala de bal. Îi auzeam chicotelile în cafenea, o vedeam printre umbre, la masă, în grădini. Și-apoi i-am simțit degetele înfipte în mine și, în culmea căutării fără speranță, inflamat și monstru biruitor, ajuns la clipa dezastrului, când strângi la piept o femeie pe care n-o mai cunoști și nu mai contează nici cum o cheamă, exact atunci am înțeles, fără pic de efort, cauzele adânci ale minciunilor ei. Avea dreptate, fiecare avem o lume secretă, indispensabilă, rușinoasă de multe ori. Avea și ea lumea ei și-avea dreptul s-o țină departe de mine. Fusesem prost, nu conta viața ei, cu toată harta , ci doar viața pe care ea hotărâse să mi-o arate.”

Sunt în roman scene de o veselie debordantă, dar nicicând aceasta nu cade în vulgar, din contră, exuberanța devine stil și profunzime. Unul dintre cele mai puternice fragmente din roman este cel în care Zavaidoc și Matilda întâlnesc un lăutar orb ce cântă în mijlocul drumului, iar muzica lui, venită de undeva, de dincolo de ființa umană, pare să aibă ceva șamanic în ritmul ei, și îi cuprinde și pe cei doi îndrăgostiți într-un dans ce desface realismul textului, aducându-l în zona magicul, atât de drag autoarei.

„ Trăgea la vioară și dansa singur, mișcându-și picioarele slăbănoage, oftând cu voce disperată, încât îl vedeai ieșind dintr-o casă imaginară, ca să dea nas în nas cu cineva, poate cu o femeie, poate că nu. Îl vedeai împietrit, iar din cer curgeau valuri de fum, împletite cu tristețea lui, nici nu pot să-i spun supărare, era ceva diferit, o neputință și-o dorință acerbă de-a îndrepta lucrurile. M-ai ofticat, vai de mine, explica el, iar vioara întărea oftica. Ardeii clincăiau la gât, soarele dogorea, iar în jur se întindea pustietatea verii.”

Fragmentul va fi reluat și de cea de a treia voce narativă, ce a lui Zavaidoc, care va da o ultimă tușă evenimentelor povestite în celelalte două niveluri. Și totul vă căpăta o strălucire specifică exuberanței artistului, evenimentele se vor încărca de bucuria vieții și de frica neantului.

„Am oprit și o cârpă de cânepă s-a rupt în inima mea: vocea lui era vocea din mintea mea pe care n-a auzit-o nimeni în afară de mine. Cânta și-i trăgea la vioară, dansând măsurat. Se văicărea, iar tristețea era venită dintr-o băltoacă albastră pe care o cunoșteam și eu foarte bine, băltoaca din regatul iepurelui meu galben, al umilințelor de demult, de pe vremea în care mi-am cumpărat niște pantaloni în dungi și-am cântat la Ploiești. Mă fâțâiam printre mese, cu ochii pe o fată în rochie galbenă, care mi se părea că doar pe mine mă vede. Dar fata aia nu era de iubit, ci era trimisă de lună, ca să mă învețe umilința de-a fi respins.”

Zavaidoc trăiește această frică în fața dispariției gratuite a ființei umane. Ce se va alege de el? Ce se va alege de cântecele lui? Astfel parcă îi șoptește fantoma timpului de care, încearcă să scape, prin caietele în care le scrie neîncetat. În spatele poveștii, în spatele imaginii unui artist cunoscut, vibrează până la suprafața textului sentimentul profund uman al trecerii insesizabile prin lume.

Romanul propune literaturii române un personaj insolit care va fi foarte greu de recunoscut în imaginile de epocă rămase mărturie. Înregistrările audio de la finalul anilor ’20 păstrează vocea unui artist care, în fața microfonului de studio – noutate pentru toți la acea vreme – își va fi cenzurat cu siguranță chiotele, excesele și libertatea interpretării muzicii. Și acesta este Zavaidoc – vocea, cel pe care îl ascultăm din vreme în vreme, mai ales atunci când dorim să recuperăm ceva din spiritul anilor interbelici. Povestea Doinei Ruști ni-l oferă pe Zavaidoc – personajul, propunând interpretarea vieții, a destinului și a iubirii. Expansivitatea lui și modul în care îi atrage pe ceilalți în lumea sa, aproape anihilându-le voința, fac din el un personaj unic, irepetabil, ce pare că împarte cu cel recuperat de plăcile de patefon doar câteva detalii biografice.

Zavaidoc este un pretext. Romanul nu este în mod absolut despre cântărețul interbelic, ci este despre viață, despre bucuria momentului și a existenței libere, despre clipa irepetabilă generatoare de sens.