Ada Orleanu (n. 3 ianuarie 1916 – d. 23 iulie 1990, București, România) a fost o scriitoare, publicistă și traducătoare română. A fost fiica Leliei (născută Orleanu) și a lui Constantin Marinescu, inginer silvic. Scriitoare apreciată și premiată de Eugen Lovinescu.
După cel de-al doilea război mondial, la începutul anilor 1950, s-a mutat în Călan, localitate în care a fost profesoară timp de opt ani. A predat la școala din Călan între anii 1950 și 1958, după 1958 dedicându-se mai mult scrisului, astfel că multe dintre romanele ei au fost scrise în cele două decenii în care a stat aici. Perioadă pe care o evocă în cartea Lumea prietenilor, capitolul „Vecinii de pe ulița mea”.
A început activitatea literară la vârsta de 13 ani, în 1929, pe când era elevă. Debutul publicistic are loc în 1942, cu nuvela „Revedere”. Între 1936 – 1942 a lucrat ca bibliotecară la Casa pădurilor statului, mai apoi secretară de redacția la „Revista scriitoarelor și scriitorilor români” (1943-1944).
Citește și Harald Siegmund, condamnat în procesul scriitorilor germani, descris de colegul său de celulă Nicolae Steinhardt
Constantin Mateescu, scriitor, prieten apropiat al prozatoarei nota în memoriile sale cu privire la încetarea din viață a Adei Orleanu: „Azi dimineață a încetat din viață Ada Orleanu. Stupefacție. S-a spânzurat de un cui, pe coridorul ce duce la bucătărie. Stăm vreme îndelungata fără să vorbim nimic. Ce să spunem? Sărmana mea prietenă avea dureri cumplite după fiecare masa. Se temea de cancer. Dar principala cauză a sinuciderii a fost singurătatea.”
Ada Orleanu suferea de depresie, în urma decesului soțului ei, Cea Boicescu, fost funcționar în Uzina din Călan la mijlocul secolului XX.
